Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


„Asasinarea“ lui Trosca (IV) Misterele uslaşilor ucişi la Revoluţie*
Madalin Hodor - - - -
2016-04-19
Dosar
4

„Când ai eliminat imposibilul, ceea ce rămâne, oricât de improbabil, trebuie să fie adevărul.“ (Sherlock Holmes, personaj imaginar, în Sir Arthur Ignatius Conan Doyle, Semnul celor patru) „Lucrurile s-au petrecut cu noi, dar pe lângă noi.“ (Ion Iliescu)

 

Existenţa unor structuri paralele şi deplin conspirate alcătuite din cadre active şi în rezervă ale Securităţii, a căror loialitate, in­teresată sau determinată de „con­si­de­rente patriotice“ prost înţelese, era di­ri­jată exclusiv spre Nicolae Ceauşescu şi cla­nul acestuia, este, în opinia mea, singura explicaţie raţională pentru „fenomenul te­rorist“ din decembrie 1989. Este motivul pen­tru care, deşi au fost prinşi sau ani­hi­laţi terorişti asupra cărora s-au găsit legi­ti­maţii aparţinând unor unităţi „la vedere“ ale Securităţii (USLA, UM 0544, UM 0110, CTS etc.), nu a putut fi dovedită niciodată o legătură între aceştia şi respectivele struc­turi. La fel cum ar fi fost imposibil de dovedit vreo legătură între Armată şi re­zerviştii din „R“, dacă aceştia ar fi fost activaţi în decembrie 1989. Cine ar fi pu­tut susţine că un muncitor într-o uzină oa­recare din România era de fapt un re­zervist „R“ pregătit să ducă acţiuni de di­versiune? Cine s-ar fi gândit în decembrie 1989, sau chiar la 26 de ani după, că aceşti oa­meni perfect banali, cu familii şi copii, ar fi putut, la ordin, să-şi ia la ţintă se­menii „din patriotism“ pentru a-l proteja pe Comandantul Suprem? Ar părea un sce­nariu hollywoodian. Totuşi el a existat, a fost iniţiat încă din 1968 şi plasat în Doc­trina de Apărare a RSR sub formularea vagă de „lupta întregului popor pentru apă­rarea patriei“. Cei care pun la în­do­ială această posibilitate pot studia is­toria, nu atât de secretă, a baştanilor din UM 01847-C Buzău. Dacă Armata a avut astfel de unităţi, atunci e logic să presupunem că şi Securitatea le-a avut.

 

Cine a tras în noi după 22? „Ei“ la ordinul „Lui“

 

Confuzia între aceste „fantome“ şi Se­cu­ritate ca aparat birocratic a fost prin­ci­pa­lul motiv pentru care ipoteza a fost ex­pe­diată în zona „conspiraţionistă“, iar acolo a primit suficiente interpretări fantas­ma­gorice (turişti sovietici, comandouri arabe etc.) încât să poată fi considerată astăzi o aberaţie, pe care cercetătorii de bună-cre­dinţă se feresc să o menţioneze. Teama aces­tora de a fi confundaţi cu autorii res­pectivelor „teorii“ pare să fie suficient de puternică încât să-i împiedice să o ia în consideraţie, ca şi cum ideea lui Nicolae Ceau­şescu de a-şi crea „o armată privată“ ar fi de neconceput. De fapt, nu este ni­mic atât de incredibil şi nu se deosebeşte cu nimic de modul cum au ajuns la ace­eaşi idee majoritatea dictatorilor paranoici şi obsedaţi de putere din istoria omenirii.

 

În decembrie 1989 au fost suspectaţi de activităţi teroriste în principal „ofiţerii de birou“ ai Securităţii. În majoritatea ca­zurilor, aceştia au fost arestaţi fie pentru că aveau asupra lor armamentul din do­ta­re, fie pentru că nu îşi puteau justifica pre­zenţa în diverse zone, fie doar pe baza apar­tenenţei la structurile represive. Atunci când s-au oferit explicaţii logice asu­pra acestor incidente, nu s-a mai făcut nici o distincţie între cei reţinuţi fără justificare şi cei care au fost prinşi trăgând asupra oa­menilor. Tipic pentru opinia publică de la noi, dacă nu s-a dovedit că „toţi se­cu­riş­tii“ au tras, atunci „nu a tras niciunul“. Te­roriştii au fost inventaţi de „KGB- iştii lui Iliescu“ sau de Armată.

 

De ce ar fi inventat Ion Iliescu o ame­nin­ţare, din moment ce eforturile lui, de a pre­lua puterea şi de a o organiza, erau clar subminate de luptele de pe stradă? Ca să justifice asasinarea lui Nicolae Ceau­şes­cu şi să camufleze „lovitura de stat“, ni se spune.

 

Puţin probabil ca Ion Iliescu, care a aflat de la televizor că a început Revoluţia, să fie capabil, în câteva ore, să-şi organizeze o reţea de „terorişti“ care să acţioneze în mai multe oraşe ale României. Oricât de neplăcut poate fi pentru cei obişnuiţi să vadă în el răul suprem, trebuie spus că rolul său în timpul evenimentelor din decembrie 1989 a fost unul pozitiv. Măcar prin comparaţie cu alte scenarii posibile. Că nu exista nimeni pregătit să asume con­ducerea ţării după fuga lui Nicolae Ceau­şescu (ceea ce a reprezentat adevăratul motiv pentru care era imposibil un trans­fer paşnic al puterii), că grupul lui Iliescu era singurul în care existau mai mult de doi oameni care se cunoşteau anterior în­tre ei şi că el era „un om din sistem“ nu sunt motive care să-i poată fi imputate. Infracţiunea de „confiscare a Revoluţiei“ nu există în Codul Penal, iar contestatarii de bună-credinţă ai lui Ion Iliescu nu ne explică cine altcineva ar fi putut, în mod concret, în acele momente de haos, când România nu era practic condusă de ni­meni, să-şi asume rolul de conducător şi să întrunească, măcar parţial, un consens pentru a fi urmat.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-howqwedor-1.jpg

ABI (Autovehicul Blindat pentru Intervenţie) folosit de trupele USLA

 

Cât despre Nicolae Ceauşescu, nu cred că mai era nevoie „de justificări în faţa po­po­rului“ pentru a-l trimite în faţa plutonului de execuţie. Ar fi fost linşat pe 22 de­cem­brie, înainte de acuzaţia de „genocid“, da­că manifestanţii intraţi în sediul CC ar fi găsit mai repede drumul spre acoperişul clădirii. Procesul-spectacol organizat la Târ­govişte a demonstrat că nu era nevoie de nicio formalitate pentru ca românii să accepte, fără să manifeste vreo urmă de sim­patie, lichidarea fizică a celui care îi te­rorizase mai bine de 20 de ani. Ilegală şi discutabilă moral, decizia de a-l executa pe Ceauşescu s-a bucurat atunci, ne con­vi­ne sau nu să recunoaştem, de susţinerea în­tregii populaţii. A fost singurul mod prac­­tic de a opri măcelul. Dovadă că, du­pă difuzarea execuţiei la televizor, acti­vita­tea teroriştilor, cu rare excepţii, a încetat.

 

Chiar şi Gheorghe Ardeleanu, întors la USLA pe 25 decembrie, a simţit că lu­crurile luaseră o turnură ireversibilă. Şi-a adunat subordonaţii, i-a anunţat că „Dic­tatura a căzut!“, le-a cerut să-şi predea legitimaţiile, urmând să primească altele cu antetul MApN, şi le-a recomandat să se „regrupeze în rândul noilor structuri de­mocratice din PCR“. Ceea ce s-a şi în­tâm­plat, cu o întârziere de trei zile: 22, 23, 24 decembrie 1989.

 

Revenind la „fantomele“ din decembrie 1989, existenţa lor trebuie că era cu­noscută de şefii Securităţii cu mult an­terior evenimentelor, pregătirea lor ne­pu­tând să se desfăşoare fără ştiinţa şi spri­ji­nul logistic al acestora. Astfel încât este probabil ca declaraţia dată de Iulian Vlad, la 29 ianuarie 1990, în faţa procurorului Diaconescu, şi reprodusă apoi de generalul magistrat Ioan Dan în cartea sa Teroriştii din ‘89 să fie o dovadă în acest sens. Fos­tul şef al Securităţii afirma următoarele: „Analizând modul în care au început şi s-au desfăşurat acţiunile teroriste în Capitală, pe baza acelor date şi in­for­ma­ţii ce le-am avut la dispoziţie, consider că acestea ar fi putut fi executate de: 1) Elemente din Direcţia a V-a, USLA, CTS şi din alte unităţi de Securitate, inclusiv speciale. (...).

 

De ce nu a pomenit nimic despre aceste „ele­mente“ Iulian Vlad atunci când a fost în­trebat pe 22, apoi pe 23 decembrie 1989? Pentru că nu era sigur cine va câştiga lup­ta şi nici dacă grupul lui Ion Iliescu va su­pravieţui pentru a prelua conducerea. Oricum, dacă ar fi spus că ştie cine sunt „trăgătorii“, ar fi devenit suspectul prin­ci­pal. A preferat să tacă, aruncând fraze cu miez, indescifrabile pentru cei care le au­zeau, dar care ulterior puteau fi invocate (au şi fost) ca fiind „dezvăluiri“. O ati­tudine „înţeleaptă“ care l-a salvat în de­cembrie 1989 şi care i-a asigurat, spre deo­sebire de alţi actori ai evenimentelor, o bă­trâneţe liniştită. „Înţelepciunea“ sa i-a cos­tat pe români câteva sute de morţi şi ră­niţi suplimentari.

 

Gheorghe Ardeleanu nu era, în seara zilei de 23 decembrie 1989, în situaţia lui Iulian Vlad şi nu îşi permitea să adopte postura observatorului informat, care aşteaptă des­făşurarea evenimentelor pentru a alege ta­băra câştigătoare. Asupra lui se adunaseră din ce în ce mai multe suspiciuni că are le­gătură cu „trăgătorii“, iar activitatea uni­tăţii pe care o comanda era deja cons­i­derată „suspectă“. Trebuia să acţioneze ur­gent pentru a-şi demonstra loialitatea şi a scăpa de bănuielile care îi puteau fi, în ace­le momente, fatale. A cerut ca misiunea de anihilare a teroriştilor din blocurile din faţa ministerului să fie încredinţată USLA şi l-a chemat pe Trosca la MApN.

 

Martorul surpriză: Iulian Vlad

 

Martorul cheie al incidentului din faţa MApN din noaptea de 23-24 decembrie este, din nou fără voia lui, Iulian Vlad. Despre implicarea lui în acest episod nu se ştia, până acum, absolut nimic. Motivul este că declaraţia sa de martor din 14 apri­lie 1994, dată în faţa procurorului Popov, în dosarul nr. 1095/P/1991 nu a fost nicio­dată prezentată în spaţiul public. Şi asta pentru că ancheta evenimentelor din zona MApN nu a fost conexată la ultrame­dia­tizatul Dosar al Revoluţiei.

 

După cum am văzut, în seara de 23 de­cem­brie 1989, Iulian Vlad se afla în sediul MApN şi fusese trimis „să lucreze“ cu Ştefan Guşă în biroul acestuia, aflat un etaj deasupra biroului ministrului Apă­rării, ocupat de Nicolae Militaru. Această mu­tare marca de fapt izolarea sa, îl în­depărta din cercul unde se luau deciziile im­portante şi îl plasa pe lista persoanelor în care nu se poate avea încredere. Acelaşi lucru era valabil şi pentru Ştefan Guşă, aflat într-o stare psihică deplorabilă, care afirma că vrea să se împuşte pentru că „Ţa­ra e în haos şi Armata nu mai are ce să facă!“. Şeful Statului Major al Armatei căuta prin birou un pistol pe care îl primise cadou de la omologul său egiptean şi, după ce a fost calmat cu greu, a cerut să i se întocmească formele de pensionare. O ilustrare perfectă a crizei profunde în care era Armata Română în decembrie 1989. Criză despre care nu s-a purtat, în­că, o discuţie serioasă.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hwqewqosdor-2.jpg

Serviciul Român de Informaţii celebrează Ziua Luptătorului Antiterorist pe 24 decembrie, data la care a avut loc incidentul căreia i-au căzut victime luptătorii USLA. La Monumentul Luptătorului Antiterorist, amplasat la locul incidentului, se depun coroane.

 

Iulian Vlad a coborât în biroul lui Militaru (...) în timpul nopţii, orele nu le reţin. În acel moment l-am revăzut pe col. Ar­de­leanu, care era în cabinetul minis­tru­lui Apărării [în afara biroului lui Militaru, care aşadar nu era prezent la stabilirea detaliilor misiunii] şi transmitea un ordin la telefon către propria unitate. Con­ver­saţia, atât cât mi s-a întipărit în me­mo­rie şi cum am reţinut-o suna cam aşa: - Câte ABI-uri vin? – de la celălalt capăt al firului s-a răspuns ceva. – Conform or­dinelor vă deplasaţi la MApN! Am mai re­ţinut ceva în genul: Aveţi grijă de unde luaţi persoana respectivă! eu înţelegând în acel moment că trebuie să ia pe ci­neva de pe traseu“1.

 

Declaraţia lui Iulian Vlad conţine două as­pecte esenţiale pentru stabilirea circum­stan­ţelor incidentului din noaptea de 23-24 decembrie 1989. Primul este că ordinul de a veni la MApN i-a fost transmis lui Trosca, explicit, de către Gheorghe Ar­de­leanu. Asta în ciuda faptului că anterior, în biroul lui Militaru, se stabilise ca uslaşii (cei care trebuiau să anihileze teroriştii, nu Trosca în mod special) să „cadă în spa­tele blocurilor“, adică să se deplaseze pe bulevardul Timişoara, paralel cu Drumul Taberei.

 

Al doilea aspect important este că tot Ar­deleanu îi ordonă lui Trosca să îl aducă pe Constantin Isac la sediul ministerului. Pen­tru a justifica sosirea sa la sediul MApN, Isac declară public că stabilise acest lucru cu Ardeleanu încă din dimineaţa de 23 decembrie. În faţa procurorului militar, pe 19 iunie 1992, el prezintă o cu totul al­tă versiune: „Pentru că reprezentanţii pu­terii se mutaseră la MApN, am dorit şi eu, făcând parte din aceleaşi structuri de putere şi fiind în posesia unor date im­portante, să ajung la acest minister“2. Deci nu stabilise nimic cu Ardeleanu în di­mineaţa zilei de 23, când, de altfel, niciu­nul dintre ei nu ştia unde va ajunge seara.

 

Cert este că, în momentul plecării sale din uni­tate, Gheorghe Trosca ştia că trebuie să meargă la MApN şi că trebuie să-l ducă acolo şi pe Isac, alias „Ionescu“. Nu a fost vorba de nicio deturnare de la traseul ini­ţial, aşa cum ne asigură „cons­pira­ţio­niştii“, ci de urmarea unui ordin explicit. Trosca era într-o stare de spirit destul de proastă şi îl repede pe Remulus Gârz, în momentul în care acesta îl întreabă care este destinaţia lor. Îi spune, abia după in­sistenţele repetate ale acestuia, că merg la MApN.

 

Motivul nervozităţii şefilor USLA în acele zile era unul cât se poate de concret. Ştiau toţi, cu Ardeleanu în frunte, că pot fi traşi la răspundere pentru implicarea unităţii în activităţile de represiune anterioare zi­lei de 22 decembrie. Dar ceea ce era mult mai grav era faptul că erau la curent cu identitatea „fantomelor“. Fuseseră deja prinşi terorişti care foloseau legitimaţii ale USLA, unele case conspirative ale unităţii erau indicate ca locuri de unde se trăgea sau în care se găsiseră stocuri de muniţie, armament şi echipament de comunicaţii. Lista unităţilor Securităţii care aveau ast­fel de logistică şi mod de operare era, cum a arătat şi Iulian Vlad, destul de scurtă.

 

În convorbirea telefonică avută cu Bliorţ, Ardeleanu sugerează că şeful său de stat major este chemat la sediul MApN pentru a fi anchetat. Acesta este motivul pentru care le comunică adjuncţilor săi că ordinul vine direct de la ministrul Apărării, deci nu este vorba despre o decizie luată de el. Un mesaj „cu tâlc“ pe care cei doi l-au re­ceptat imediat. În varianta comunicată de Ardeleanu, operaţiunea de lichidare a te­roriştilor nu avea legătură cu prezenţa lui Trosca şi Isac în ABI-uri, ea urmând să se desfăşoare după ce aceştia, amândoi, ar fi fost lăsaţi la sediul MApN. Analizând con­vorbirea cu Ardeleanu, Gheorghe Trosca a concluzionat că acesta este arestat, sau oricum anchetat, şi că el urmează să aibă aceeaşi soartă.

 

Ipoteza i-a fost întărită de ordinul de a-l du­ce la MApN pe reprezentantul CFSN pen­tru USLA, „prietenul“ lor, Constantin Isac, care în varianta respectivă putea ju­ca rolul de girant (aşa cum o făcuse în­cepând din 22 decembrie) în faţa „con­du­cerii revoluţionare“. Tocmai pentru că ştia că urma să intre în sediul ministerului, pentru a-şi demonstra loialitatea şi pentru a obţine o eventuală clemenţă din partea „anchetatorilor“ săi, Trosca decide să se îmbrace în ţinută militară. O trimitere la perioada când fusese ofiţer MApN.

 

De fapt, cum am văzut, Nicolae Militaru nu dăduse niciun ordin referitor la sosirea ABI-urilor la sediul ministerului şi nu in­tenţiona să-i ancheteze pe cei din USLA, in­tenţie pe care a avut-o abia după con­sumarea incidentului cu Trosca. Cel care era suspectat de toată lumea era Gheorghe Ardeleanu, şi nu Trosca.

 

„M-ai trimis la moarte, trădătorule!“

 

Este puţin probabil să aflăm vreodată re­sorturile adevărate ale acţiunilor lui Gheor­ghe Ardeleanu în zilele Revoluţiei. Extrem de ciudat rămâne faptul că nu a fost niciodată anchetat sau judecat, după 1989, în legătură cu activităţile USLA, înainte de 22 decembrie sau după. Nu numai că nu a fost arestat pe 31 decembrie 1989, la un loc cu ceilalţi şefi ai Securităţii, dar i s-a permis să conducă în continuare USLA (UM 05022, cum s-a numit după re­integrarea acesteia în SRI) încă şase luni, până la pensionarea liniştită şi trecerea în rezervă.

 

În ceea ce priveşte incidentul din faţa MApN din noaptea de 23-24 decembrie, vinovăţia sa este, în opinia mea, cât se poa­te de clară. El, şi nu Nicolae Militaru a chemat ABI-urile în faţa ministerului, el, şi nu Nicolae Militaru a stabilit detaliile misiunii, el, şi nu Nicolae Militaru era res­ponsabil de sistemul de legătură şi de sta­bilirea semnelor de recunoaştere cu dis­po­zitivul de apărare. El s-a oferit să-şi aducă uslaşii pentru a curăţa blocurile din faţa ministerului şi tot el l-a chemat pe Trosca la MApN. El i-a furnizat lui Trosca numele ofiţerului de legătură (cpt. Roman), care să-i introducă în incinta MApN pe el şi pe Isac.

 

A premeditat Ardeleanu întregul episod? L-a adus pe Trosca la MApN, folosindu-se cu abilitate de ordinul lui Militaru şi de ali­biul cu aducerea lui Isac? L-a lăsat in­tenţionat pe şeful statului său major timp de aproape jumătate de oră în mijlocul unui dispozitiv compus din militari cu degetul pe trăgaci, în miezul nopţii, fără parole de recunoaştere şi cu indicarea ca per­soană de legătură a unui ofiţer bănuit de terorism? Nu putea „scăpa“ de el în alt mod, dacă asta intenţiona, fără să an­tre­neze şi uciderea celorlalţi uslaşi?

 

Deşi nu putem exclude ipoteza unui act premeditat, fie şi din cauza istoriei din spatele incidentului şi a circumstanţelor în care s-a petrecut, cea mai plauzibilă ex­plicaţie este că moartea lui Trosca şi a usla­şilor săi s-a datorat precipitării şi lipsei de prevedere a lui Gheorghe Ardeleanu, in­te­resat în primul rând de salvarea sa şi de câştigarea încrederii noilor săi „stăpâni“. Dornic să-şi afirme „ataşamentul“, acesta i-a chemat pe Trosca şi Isac la MApN pen­tru a arăta că unitatea sa este de partea „Revoluţiei“, dar nu a făcut nimic pentru a comunica dispozitivului de apărare schim­barea ordinelor şi modificarea tra­seului stabilit. Restul a fost făcut de „tră­gătorii“ din blocuri, după scenariul repe­tat în zilele anterioare cu detaşamentul lui Truţulescu şi elevii de la ATM, şi de ripos­ta provocată a militarilor din dispozitiv.

 

Ardeleanu a încercat apoi să muşamalizeze episodul, prefăcându-se afectat de moar­tea oamenilor săi, pentru a nu fi bănuit. El ar fi putut, când evenimentele erau în desfăşurare, măcar să încerce să oprească tirul militarilor şi să le comunice iden­titatea uslaşilor. Nu a făcut-o pentru că aceasta ar fi echivalat cu un autodenunţ şi l-ar fi expus ca autor al unui ordin neau­torizat. Nu a făcut nimic nici să împiedice profanarea cadavrelor din stradă şi trans­formarea lor în „terorişti“. Era, cel puţin pe moment, o variantă convenabilă, care îl acoperea. De restul detaliilor se va ocu­pa mai târziu.

 

Pentru Gheorghe Trosca, premeditată sau nu, vinovăţia lui Ardeleanu a fost dincolo de orice dubiu. De aceea a rostit fraza pe ca­re a auzit-o plt. maj. Cristina Vasile de la USLA, cea care a monitorizat convor­bi­rile din timpul misiunii: „M-ai trimis la moarte, trădătorule!“.

 

Şi nu se referea la Nicolae Militaru.

 

Epilog: „Dosarul Revoluţiei“ şi binefacerile manipulării

 

Episodul Trosca este unul reprezentativ pentru disputele din jurul evenimentelor din decembrie 1989 şi conţine toate in­gre­dientele unei poveşti exemplare. Încer­când cu obstinaţie să ne convingă de atitu­dinea patriotică a Securităţii în timpul evenimentelor din decembrie 1989 în lupta contra „loviturii de stat organizată de KGB“, „conspiraţioniştii“ se folosesc de moartea uslaşilor ca de o dovadă con­cretă a acestei teorii elucubrante. Povestea lor, întemeiată, după cum am văzut, pe un şir de falsuri grosolane şi manipulare, a acaparat imaginaţia fierbinte a pu­bli­cului românesc ahtiat după conspiraţii ale serviciilor secrete străine îndreptate îm­potriva intereselor naţionale.

 

Adevărul din spatele „asasinării lui Tros­ca“ este în realitate unul mai sordid decât ar fi putut să-l reprezinte uciderea sa de către agenţi ai unei puteri străine. El este doar o parte a poveştii, nespuse încă, a in­tereselor financiare, politice şi de imagine, care formează astăzi ceea ce publicul larg cu­noaşte sub numele de „Dosarul Re­vo­luţiei“. Dar asta ar merita, poate, o dis­cuţie mai amplă.

 

Una care eventual să explice şi unele as­pecte mai puţin cunoscute. De exemplu, mo­dul ciudat prin care Constantin Isac a ob­ţinut dovada rănirii sale în incidentul de la MApN. După cum am aflat din in­terviurile sale, după consumarea episo­dului Trosca, Isac a hotărât, după o scurtă vizită la un prieten al său din Drumul Taberei, să meargă „la o policlinică“ unde să i se acorde primul ajutor. Spune că a mers la Policlinica 34 unde şi-a dat un nou (al doilea) nume conspirativ (Dinescu Gheorghe) şi a fost tratat.

 

Spre surprinderea procurorului Popov, adre­sa Dispensarului Policlinic Drumul Ta­berei nr. 49/27.02.1992 menţionează că „În Registrul Tratament la nr. 13.336, în zi­ua de 24.12.1989 figurează Dinescu Io­nel, 36 ani, sex. B, la adresa str. Brân­cuşi, 14, bl. 2, sc. A, ap. 15, sector 2, fără diagnostic şi tratament [la rubrica res­pectivă este un semn – asterix]. Nu figu­rează în registrul pentru seroprofilaxie antitetanică“. Nu numai că persoana din registrul de internări avea alt nume decât cel indicat de Isac însuşi, dar nu se po­trivea nici vârsta, nici adresa şi nici nu avea răni deschise (altfel ar fi fost tratat antitetanic).

 

Procurorul Popov ar fi putut pune în­treaga poveste în seama dezorganizării şi derutei din zilele respective, dacă nu ar fi avut la dosarul constituit pentru obţinerea certificatului de revoluţionar al lui „Isac, Ionescu, Dinescu Gheorghe“ o adresă din 18 februarie 1992 cu următorul conţinut: „Se adevereşte că domnul Isac Cons­tan­tin s-a prezentat în 29 decembrie 1989 la clinica unităţii noastre, fiind rănit în urma evenimentelor din decembrie“.

Adresa provenea de la UM 05022. Fostă USLA...

 

* Serie realizată cu sprijinul Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, Bucureşti. Mulţumim domnului colonel Adrian Nicolau, procuror-general magistrat, pentru solicitudine şi ajutorul acordat în timpul documentării.

 

Note

 

1. Declaraţie de martor, Iulian Vlad, 14.04.1994, Dosar 1095/P/1991.

2. Declaraţie de martor, Isac Constantin, 19.06.1992, Dosar nr. 907/P/1991.

TAGS : Madalin Hodor Ion Iliescu Trosca Revoluţie Nicolae Ceauşescu
Recomandari
Comentarii
Catalin 2017-07-28
Am descoperit de curand aceste articole, extrem de interesante, dupa parerea mea.
Daca autorul mai urmareste comentariile, as dori sa-i adresez o intrebare:
Imi aduc aminte ca am citit (dar imi scapa acum sursa) o marturie din biroul lui Militaru, exact din timpul masacrarii uslasilor.
Conform acestei marturii, cei prezenti (inclusiv Militaru si Ardeleanu) auzeau in direct ce se intampla in cele doua ABI-uri si strigatele de durere ale uslasilor impuscati. Si Ardeleanu l-ar fi implorat pe Militaru sa ordone incetarea focului, iar Militaru i-ar fi raspuns ceva gen "Lasa, bah, ca asa e la razbori". Iar Ardeleanu spunea ceva gen "mi-ati omorat oamenii".
Ce parere are autorul de aceasta marturie (e credibila, schimba cu ceva ipoteza pe care a avansat-o in articol, etc)?
Multumesc
mariusmioc 2016-04-29
Domnul Hodor a început acest serial cu referiri la documente şi îl termină cu speculaţii.
Nu exista nimeni în afară de Iliescu care să preia puterea?
Ba da, existau mai mulţi. Unul era Dumitru Mazilu, care avea şi susţinere din partea mulţimii din piaţă. Pot dovedi, dar saitul revistei 22 nu îngăduie plasarea de lincuri la comentarii.
Iar de crearea intenţionată de haos în care apoi să apară ca salvatori ai revoluţiei erau interesaţi mulţi - în primul rînd cei care se implicaseră în omorurile de pînă în 22 decembrie şi care se temeau că după căderea lui Ceauşescu îi aşteaptă plutonul de execuţie (conform legislaţiei în vigoare atunci, exista pedeapsa cu moartea; Iliescu e cel care a anulat-o şi asta a pricinuit contestarea sa din 12 ianuarie 1990)
Madalin Hodor 2016-05-03
Domnule Mioc,
Departe de mine intenţia de a intra cu dumneavoastră într-o polemică pe tema Revoluţiei, având în vedere că beneficiaţi de avantajul unei îndelungate activităţi de cerecetare pe subiect, iar eu sunt doar un debutant. Pentru că sunteţi una dintre puţinele voci de bună credinţă şi vă deosebiţi de corul zgomotos şi lipsit de substanţă al "conspiraţioniştilor" (opinie pe care mi-am format-o vizitându-vă frecvent blogul) m-am gândit că nu ar fi deplasat să răspund comentariului dumneavoastră.
Cred că aţi înţeles greşit afirmaţiile mele referitoare la Ion Iliescu. Nu am susţinut (cel puţin nu asta am încercat să exprim) că el ar fi fost singura opţiune posibilă în decembrie 1989, ci că realitatea l-a impus, o selecţie naturală, dacă vreţi, pricipalul său avantaj fiind că întrunea cele mai multe dintre aspiraţiile diverselor grupuri care se străduiau să umple vidul de putere. Poate că astăzi poate părea un paradox, dar atunci Ion Iliescu era privit cu egală speranţă şi de revoluţionari şi de rămăşiţele Sistemului. Îmi menţin opinia personală că nu a fost cea mai rea opţiune şi precizez că mă refer strict la zilele Revoluţiei.
Despre varianta Dumitru Mazilu ar merita discutat pe larg, dar cred că discuţia ar depăşi cu mult spaţiul unui comentariu. Mă mărginesc să remarc că susţinerea din piaţă despre care vorbiţi se datora apariţiei sale în balconul CC-ului fluturând un set de cătuşe. O idee bună pentru a câştiga simpatia mulţimii, dar mă tem că uşor trucată.
De asemenea, cred că aţi fi putut spune că am plecat de la lipsa unor documente (în speţă de la absenţa dovezilor concrete legate de implicarea generalului Militaru în incidentul cu Trosca, pe care cred că am lămurit-o) şi am încheiat prezentând câteva documente inedite.
Miza seriei nu a fost aceea de a înlocui o teorie a conspiraţiei cu alta, ci de a demonta teoria legată de "lovitura de stat KGB-istă" prin expunerea celui mai vehiculat episod al acestei odioase manipulări.
Cu speranţa că aceste precizări vor face mai bine înţeles demersul meu,
Mădălin Hodor
Ioan 2016-04-22
Interesant articol. Personal apreciez modul in care sunt prezentate evenimentele, ca fiind extrem de favorabil pt d-nul Iliescu.
Totusi, urmatoarea intrebare cred ca imi e permisa: Daca d-nul Iliescu, nu numai ca nu e implicat, nu numai ca nu a stiut nimic, despre acesti "teroristi", dece cel putin a lasat impresia ca musamalizeaza, dece a permis tergiversarea dosarului revolutiei? Eu l-am vazut la TV, cand sustinea ca acesti teroristi, sunt putini numeric, dar "trag din toate pozitiile"...Hmmmmm
Cum se spune, "We live interesting time"...
Total 4 comments.
4430
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.