De același autor
Donald Trump nu contenește să uimească. Nimic, dar nimic nu este tabu, sacrosanct, intangibil, în afara discuției și, în general, tot ceea ce este asociat tradițional cu establishmentul este în mod necesar rău și trebuie răsturnat. Totul este negociabil și tranzacționabil. Un comentariu publicat săptămâna trecută în Wall Street Journal rezuma exemplar ceea ce poate fi numit doctrina Trump, crezul candidatului antisistem: „Lasă-mă să îți pun o întrebare America: cum a lucrat «sistemul» pentru tine și familia ta? Eu, unul, nu sunt interesat în apărarea unui sistem care de zeci de ani a servit interesul partidelor politice în detrimentul oamenilor. Membrii clubului - consultanții, politicienii, analiștii și grupurile de interese – au devenit tot mai bogați și mai puternici, în timp ce poporul american este tot mai sărac și mai izolat. (...) în orice problemă majoră care afectează această țară, oamenii au dreptate și elita care guvernează greșește“. Este lentila prin care privește inclusiv elementele de consens care, după 1945, s-au transformat în axiomele politicii externe americane, devenind un fel de playbook al Washingtonului, asumat cu fiecare administrație. În interviurile acordate Washington Post și New York Times, Trump vede NATO ca o alianță „desuetă“ și cere aliaților „rambursarea costurilor“ pentru umbrela de securitate oferită. În caz contrar, „este posibil să trebuiască să renunțăm la NATO. (...) Poate NATO se va dizolva și asta este OK, nu este cel mai rău lucru din lume“.
Deseori, campaniile electorale lucrează cu emoții și instincte de moment. Sloganurile tind să acopere argumentele. Este foarte ușor ca în zgomotul de fond și al revoltei anti-establishment să se piardă rațiunea care a condus la dezvoltarea acestui sistem de alianțe globale instrumentat de Washington și să se uite care este rolul lor fundamental. Nu vorbim exclusiv de un serviciu adus aliaților sau umanității, ci mai degrabă de un „interes luminat“, pentru că marele beneficiar rămâne securitatea Americii. Este lecția extrasă din războaiele mondiale, din marile calamități geopolitice care au răvășit secolul XX. America nu putea să rămână la nesfârșit indiferentă la dinamicile de putere din Europa sau din Extremul Orient și care ulterior au forțat Washingtonul să intervină de două ori pentru a corecta existența unor dezechilibre care, mai devreme sau mai târziu, i-ar fi devenit fatale. „Siguranța și independența acestei țări pot fi menținute doar printr-o politică externă care face imposibil ca Eurasia să găzduiască o putere care domină covârșitor Europa și Extremul Orient“, spunea Nicholas Spykman în 1944, cel care avea să devină una dintre cele mai importante influențe intelectuale contemporane asupra gândirii și culturii strategice americane. Mai mult, el pleda pentru o arhitectură a păcii unde „constelația de putere“ din aceste regiuni trebuie să devină „o preocupare permanentă“, chiar „eternă“ pentru Statele Unite. Iată principiul care a stat până astăzi la baza politicii externe americane, justificând angajamentele continentale și „apărarea în adâncimea“ zonelor litorale ale Eurasiei. În această lectură, alianțele sunt instrumente de stabilizare a statu-quo-ului, mecanisme colective de descurajare a războiului, de contrabalansare a puterilor cu agenda revizionistă, de conservare a pluralismului și diversității în ecosistemele din apropierea marilor prădători, formule de suspendare a impulsurilor naturale consacrate de istoria relațiilor internaționale „unde cel slab suferă ce trebuie“. Simbolic, rolul alianțelor este unul preventiv, echivalentul „amplasării de extinctoare“ în regiunile cu falii tectonice predispuse incendiilor geopolitice (cum arată Jakub Grygiel și Wess Mitchell în noua lor carte-The Unquiet Frontier: Rising Rivals, Vulnerable Allies, and the Crisis of American Power).
Desigur, toate aceste dimensiuni implică responsabilități pe care le achită și aliații. Dar întotdeauna va exista o distribuție inegală a costurilor, vor fi pasageri clandestini sau optici diferite asupra intensității amenințărilor. Sunt constrângeri inerente alianțelor. Pe de altă parte, tot ele sunt rezervoarele predilecte de unde se recrutează marile coaliții globale mobilizate în jurul Statelor Unite, atât de necesare pentru a răspunde unor probleme sistemice aflate dincolo de puterile și capacitățile de gestiune ale oricărui stat. Din această perspectivă, concluzia lui Churchill - „există un singur lucru mai rău decât acela de a lupta cu aliați, acela de a lupta fără ei“ - rămâne la fel de proaspătă și astăzi. Dar poate cea mai importantă virtute a fost amintită de istoricul Lawrence Freedman în urmă cu câteva săptămâni, în timpul unei conferințe despre viitorul războiului: „sistemul de alianțe este cel mai important lucru pe care America îl face. Este unul dintre motivele pentru care nu mai vorbim atât de mult despre războiul între state. Neutralizează multe dintre cauzele sale fundamentale. (...) Dacă ne îngrijorează viitorul războiului, ar trebui de fapt să ne îngrijorăm de capacitatea și voința Statelor Unite de a-și menține rețelele internaționale“. Este foarte important să ne reamintim aceste “mari idei” mai ales acum când istoria se dezgheață și revine competiția marilor giganți.
Miza este să discutăm despre revitalizarea alianțelor, de (re)credibilizarea capitalului de descurajare, nu de abandonarea lor.
![articles[0].title](https://revista22.ro/storage/storage/media/2017/07/grindeanudragnea.jpg)
Comentarii 5
Vasile Popa - 05-05-2016
"Dar întotdeauna va exista o distribuție inegală a costurilor, vor fi pasageri clandestini sau optici diferite asupra intensității amenințărilor" Cu siguranta ca intotdeauna vor fi profitori, dar asta nu inseamna ca vor fi tolerati la nesfarsit. Trump este un individ practic. Ceea ce ii sperie pe aliati este ca vor trebui sa faca si ei sacrificii pe care America le face deja. Flota de avioane ale marinei americane a ajuns deja la un nivel scazut critic din cauza lipsei de piese de schimb si de noi avioane. La fel si alte arme "inteligente". Pana si nivelul recrutarilor a scazut iar soldatii au fost folositi intr-un numar fara precedent de misiuni in ultimii 15 ani de razboi continuu. Europa bogata trebuie sa puna umarul mai serios. Iar America sa isi aleaga cu mai multa grija razboaiele. Romania trebuie sa ia foarte in serios posibilitatea ca sa fie lasata cu ochii in soare. Nu ar fi prima oara.
RăspundeVicentio B. - 04-21-2016
Stimate Domnule Octavian Manea, constat ca mesajul meu anterior, loial 100 % adevarului si limbajului decent, a fost CENZURAT. Transmiteti aici "criteriile" avute in aceasta actiune, pentru a putea intelege, ceea ce de fat este contar art. 30 alin (2) - Constitutia Romaniei.
RăspundeIoan Vlad Nicolau - 04-20-2016
Acuma este adevarat ca Donald Trump este un exot in galeria candidatilor la presidentia Statelor Unite. Gura Bogata si din cale afara de original, dupa multi cam prea original, in sensul ca nu respecta niciun fel de regula politica atunci cind este vorba sa-si spuna parerea, nu tine seama de oportunitati, de sensibilitati si de mofturi politicianiste, aparind in fata publicului alegator si a lumii politice americane ca un bau-bau politic, un buldozer care ne tinind seama de nimic, inlatura reguli, modalitati de comportament clasice, trecind peste sensibilitatile ivite dinafara taberei sale, sau chiar de dinauntrul ei fara alegere, mergind direct la tinta si spunind adevaruri incomode d-a dreptul, fara ocolisuri, cea ce americanului alegator ii cade foarte bine! De altfel se vede cu ochiul liber, ca-i cade bine. Credinta mea insa, este ca tot bilciul este numai aparent! Numai aparent este un Gigi Duru. De fapt fiecare declaratie, fiecare miscare si fiecare gest este regizat, bine calculat, ne depasind limita peste care riscul de a pierde devine prea mare. Tipul este uns cu toate alifiile, stie ce vrea si mai stie si cum s-o faca. Dovada succesul pe care-l are in campania pentru presidentie. Trump este o persoana despre care se vorbeste, are deja un profil politic bine precizat, toata lumea are senzatia ca-l cunoaste si ca atare, Trump se detaseaza net de cloroticii lui concurenti din cadrul Partidului Republican. Va ajunge-n finala probabil cu Hilary Clinton de la democrati, care dupa parerea mea in fata unui astfel de buldozer n-are nici o sansa. Si el ca si ceilalti candidati la presidentie stiu sau au stiut si daca n-au stiut-o au aflat-o in timp util, ca Presedintele Statelor Unite nu este un atotputernic. Este intr-adevar un factor politic hotaritor national si mondial, dar nu un dictator de tip Putin care ca si inaintasii lui Stalin, Hrusciov, Brejnev, puteau face absolut ce vroiau in teritriul Rusiei si a coloniilor aflate sub cizma lor, sau altul de tip Erdogan care inca nu-i, dar crezindu-se Sultan tinde si ar vrea sa devina unul! El functioneaza in limitele admise de interesul Statelor Unite in primul rind, intr-al doilea rind tinind seama de sistemul si profilul politic republican, sistem fata de care s-a obligat sa-l urmeze si in al treilea rind fata de Congresul American si de Senat. Neaparat in ordinea asta! Asa dar, cea ce declara si modul cum o declara in lupta pentru postul suprem de Presedinte al Statelor Unite este una si cea ce face, declara si decide este cu totul alta, incepind cu momentul in care devine Presedintele Americii. Personal eu cred ca peste tot cea ce am enumerat pina acuma, exista un gremium care controleaza sistemul, inclusiv persoana Presedintelui si a teamu-lui sau, gremium care are grija ca cea ce am enuntat mai sus sa decurga in limitele stabilite. Si daca cumva se ajunge ca insasi Presedintele sa incalce limitele impuse, in special cele care privesc securitatea si siguranta Statelor Unite, aceasta oculta organizatie ia masuri ca limitele sa fie restabilite. In functie de gravitatea lor, masurile merg de la atentionare sub forma de sfat mai drastic exprimat si pina la indepartarea factorului perturbant. Prin orice mijloc! S-a mai vazut nu numai odata-n istoria USA! As indrazni sa presupun ca doua dintre cele mai reprezentative recente cazuri ar putea fi Nixon si Kenedy, care au suportat consecintele unor abateri flagrante de la reguli. E adevarat ca nu pentru amindoi s-a ajuns la metoda extrema, dar in cazul Kenedy probabil ca altfel nu se mai putea! Imi dau si eu cu presupusu’ ca habarnagiu sadea care ma aflu, fiindca nu-s Mafalda, Baba Vanga si nici relatii CIA n-am. Revenind la Donald Trump, in cazul in care va cistiga postul de Presedinte, lucru de care eu sunt de altfel convins, este adevarat ca atitudinea Americii se va schimba si ca vintuletul subtire de toamna care de citva timp a inceput sa bata-n relatiile atit cu aliatii cit si cu dornicii de aventuri, se va transforma in crivat, iar politica Statelor Unite va deveni mai brutala. Pumnul invelit pina acuma in manusa de catifea va lovi daca va fi nevoie fara manusa. Si nu numai daca va fi nevoie, dar chiar daca va fi numai necesar! Oricum, noi n-avem ce face! Ca de atitea alte ori, suntem pe post de mardeiasi incasatori la margine de Europa. Putem numai asista si eventual sa facem cumva sa nu iesim de sub umbrela Trump, ca altfel ii groasa.
Răspundeprofesoru - 04-19-2016
Trump numeşte NATO "obsolete", "depăşită" din două motive: 1. se concentrează prea mult pe "ameninţarea rusească" şi deloc pe terorism 2. contribuţia ţărilor europene este prea mică în raport cu resursele lor Şi spune că dacă europenii nu-şi vor majora aportul, NATO se va desfiinţa. Atrage astfel atenţia asupra faptului că NATO e mai importantă pentru europeni decât pentru SUA, şi că dacă vor menţinerea Alianţei trebuie să plătească. E inadmisibil ce se întâmplă: Franţa are doar 423 tancuri principale de luptă (Main Battle Tanks), Germania 408, UK 407. Pentru comparaţie, SUA au 8.848, Turcia 3.778, Polonia 1.009, România 875 (Sursa: Global Firepower). Aliaţii SUA din Europa, Asia de Est, Orientul Mijlociu, trebuie să înţeleagă că responsabilitatea pentru apărare le revine în primul rând lor, şi abia în al doilea rând Statelor Unite. SUA, care se confruntă cu probleme financiare, riscă supraextinderea dacă vor continua să plătească în locul aliaţilor. Iar poporul american nu prea mai e de acord ca banii săi să fie cheltuiţi în folosul celor care nu vor să-şi asume efortul financiar necesar pentru propria lor apărare.
RăspundeGheorghe Popescu - 04-19-2016
Stiu eu pe unul care ar aplauda cu patru miini daca NATO este dizolvat: Putin. Mai mult, cred ca ar si tropai de fericire. Si-ar scoate si pantoful si ar bate cu el in masa. A mai fost un rusnac care a facut acelasi lucru. Sper ca americanii sa nu fie atit de prosti sa-l voteze pe prietenul lui Putin.
Răspunde