De același autor
„Alina Cojocaru a fost literalmente îngropată într-o mare de flori la sfârșitul reprezentației cu Giselle, pusă în scenă de Peter Wright la Royal Opera House. Erau atât de multe încât dirijorul și ceilalți balerini și-au făcut cu greu loc pentru a ajunge să se încline în fața publicului. (...) Giselle cu Alina Cojocaru a fost una dintre acele interpretări memorabile ale timpului nostru, unul dintre acele momente în care simți acut, dureros regretul că spectacolul s-a terminat.“ Este o cronică din The New York Times, din 2009, după un spectacol care marca revenirea pe scenă a Alinei Cojocaru după un accident nefericit care o făcuse indisponibilă aproape un an. Partenerul ei de atunci, din Giselle, a fost Johan Kobborg, care este și partenerul ei de viață.
La șapte ani distanță se vorbește din nou despre cei doi în celebrul cotidian american. Dar în cu totul alt context. Acela al scandalului de la Opera Națională din București. Unde la un moment dat s-a strigat „afară din țară“, cei vizați fiind Johan Kobborg și balerinii străini aduși de el în perioada în care a coordonat artistic spectacolele de balet montate la Opera Națională. E de presupus că îndemnul cu pricina o viza și pe Alina Cojocaru, cu toate că ea vorbea românește, spre deosebire de ceilalți împricinați, care aveau „obrăznicia“ de a cere să li se vorbească în engleză. Plecând de aici, Cristian Pantazi a făcut, în HotNews, legătura cu inițiativa PNL de a-l desemna pe Marian Munteanu drept candidat al PNL pentru București, vorbind despre o recrudescență a unui naționalism autohton agresiv.
Fără a exclude neapărat ipoteza unor puseuri naționaliste, cazul Operei Naționale ilustrează însă mai degrabă un alt fenomen: enorma rezistență la schimbare existentă în zona instituțiilor publice românești, și nu doar în spațiul cultural. Acea parte a colectivului care cerea „plecarea străinilor“ ar fi spus același lucru chiar dacă ar fi fost vorba de „străini“ veniți de la Timișoara, din Cluj sau de oriunde din România. Oricine venea din afara instituției, tulburând linștea internă, devenea brusc un dușman. Situația nu e foarte diferită, de pildă, la TVR (unde „programul“ Monicăi Ghiurco enunțat în parlament se rezuma la platitudini de genul „nu insolvenței, nu concedierilor, da dezvoltării“), la Radio România sau prin alte instituții similare. Adus la Opera Națională de fostul director Răzvan Dincă, Johan Kobborg a ales singura formulă viabilă pe care o avea la îndemână pentru a face schimbări de fond. Aceea de a deschide instituția, stimulând competiția internă prin aducerea unor balerini din străinătate, creând astfel o minimă masă critică de sprijin pentru un demers menit să apropie Opera Națională de standardele internaționale în materie. Atunci când au apărut, cu un an în urmă, problemele penale ale lui Răzvan Dincă, care au dus și la suspendarea acestuia, sprijinul la vârf pentru proiectul lui Johan Kobborg și Alinei Cojocaru s-a evaporat brusc. Așa că nu era decât o problemă de timp până la a se ajunge la manifestările de provincialism primitiv la care am asistat zilele trecute.
În mass-media și în societatea civilă există o viziune distorsionată privind capacitatea reală a unui ministru sau a unui șef al unei instituții publice de a introduce reforme interne substanțiale. Se presupune că e vorba doar de voință, nu și de putință. Nu e deloc așa. Rezistența față de schimbare e generalizată, nu doar în spațiul politic, ci în interiorul tuturor structurilor instituționale din țară. De pildă, reformele promovate de Daniel Funeriu în învățământul superior au fost spulberate imediat de miniștrii care i-au urmat, sub asaltul unei adevărate falange de promotori ai restaurației din spațiul universitar. Nu e vorba de o mână de oameni, ci de sute, de mii de persoane, multe cu funcții de răspundere. Sunt speculate anumite inadvertențe, măsuri poate prea grăbite, inerente oricărui proces complex de reformă, nu pentru a le corecta, ci pentru a îngropa definitiv schimbările de fond. Își dau concursul structurile sindicale, influente rețele informale de interese din interior, cu legături strânse cu lumea politică, care se mobilizează imediat și de cele mai multe ori eficient, ajutate și de un cadru de reglementare rigid în materie de legislația muncii și de organizare instituțională. Blocând, astfel, orice tentativă de deschidere spre competiție și de reformare. Declarativ, românii sunt, în general, în sondajele de opinie, suporteri entuziaști ai reformelor. Cu condiția ca acestea să nu aibă loc în propria lor ogradă