Occidentul dezbinat și civilizația libertății

Românii emancipați de vraja despo­tis­mu­lui oriental au reflectat asupra condițiilor de naștere a unei civilizații politice bazate pe libertate. După ce-au întâlnit lumea apu­seană, zeci de oameni edu­cați veniți din Țările Ro­mâne au făcut analize, cri­tici și comparații. Iată ce scria, pe la 1872, boierul pa­șoptist Ion Ghica:

„Când într-un popor gă­sim oameni onești, afec­tuoși, bine-voitori, în­da­to­ritori, oameni care trăiesc în bună înțelegere între dân­șii, care au simțul mo­ral al binelui și al dreptului, oameni fără viciuri, învățați, muncitori, care trăiesc cu îndestulare din productul ostenelii lor, procurându-și toate trebuințele vie­ții materiale, mulțumirile spiritului și ale animei; când în mijlocul lor găsim se­curitate și garanție pentru avere, pentru onoare și pentru viață, respect pentru dreptul fiecăruia, zicem că acel popor es­te civilizat.

Când, din contra, găsim oameni cu care trebuie să fim necontenit atenți ca să nu devenim victima relei lor credințe, în mij­locul cărora trebuie să stăm armați în contra hoților, oameni care nu fac ni­cio distincțiune între omul muncitor și cel trândav, între omul onest și între hră­pitor; oameni cu prejudecăți, super­sti­țiuni și netoleranți, care nu respectă con­vicțiunile și credințele altora, care în loc de a proteja, persecută, în loc de a iubi, urăsc, în loc de a voi binele unul altuia se pizmuiesc între dânșii, se persecută unii pe alții, zicem că acel popor nu este civilizat“.¹

Ion Ghica a fost prietenul lui Vasile Alec­san­dri și ambasadorul României la Londra. Acești pașoptiști hrăniți cu nectarul pri­e­teniei și-au dorit, pentru compatrioții lor, libertatea. Înaintea lor, au vorbit despre atracția Occidentului stolnicul Constantin Cantacuzino și domnitorul Dimitrie Can­te­mir, boierul Dinicu Golescu sau Nicolae Ga­ne. Mai târziu, Radu Rosetti a completat tabloul cu revelațiile culturale înregistrate de aristocrația română de-a lungul se­co­lu­lui XIX.

Demonii sclaviei

Veacul XX s-a opus civilizației politice cons­truite în jurul libertății individuale. Nazismul și comunismul au degradat con­diția umană într-un mod greu de imaginat pentru tinerii generației Facebook, Insta­gram ori Snapchat. Ca să vedem con­tras­tul dintre tiranie și slobozenie, ar fi sufi­ci­ent să parcurgem câteva „amintiri din Epo­­ca de Aur“ pe care, în linii mari, le-ar fi putut scrie și supraviețuitorii exper­i­men­tului comunist din Polonia, Cuba, Viet­nam sau Coreea de Nord. O facem tot mai rar, însă orice supraviețuitor onest al ex­pe­rimentului marxist-leninist ar putea scoa­te la iveală dimensiunea gigantică a pros­­tiei ideologice din acele vremuri ce­nușii.

Sub regimul Ceaușescu, co­nectarea la Occi­dent a fost intermediată, prin­tre bru­iaje și mici tur­nă­torii, de Radio Eu­ropa Liberă sau Vocea Americii. Emisiunile unui N.C. Mun­teanu, Mircea Carp sau Mo­nica Lovinescu men­țineau vie dorința ro­mâ­­ni­lor de-a reveni în mat­ca lu­mii li­bere. Lipit cu ure­chea de apa­rat, visam să ajung și eu cândva pe tărâmul oc­cidental. Și acest lucru s-a întâmplat mai repede decât aș fi crezut vreodată.

Când, la numai 18 ani, am trecut prima oa­ră dincolo de Nădlac, m-am simțit ca un cetățean fragil al unei țări nesigure, forțat să-și găsească rostul într-o lume necu­nos­cută. Am întâlnit străini ospitalieri, dar și gazde neîncrezătoare. Am dus cu mine stig­matul cetățeniei românești, maculată de peripeții și anecdote care nu ne fac cinste.

Pentru cei dezrobiți de efectele politice ale Revoluției anticeaușiste, libera circulație era o veritabilă mană cerească. Pentru a pri­mi viza de călătorie, aveam nevoie de o invitație cu numeroase garanții din partea gazdelor. Ca să trecem dincolo de porțile Vienei, eram filtrați de personalul con­su­lar al diferitelor state occidentale.

Turişti care îşi fac un selfie în timp ce militari belgieni patrulează în Grand Place din Bruxelles

Ajunși în Cornul Abundenței, am putut ur­mări mișcările de pendul ale unei con­știin­țe care alternează între nostalgia para­di­sului și misiunea supraviețuirii. Milioane de tineri care și-au părăsit țara au plecat în­trucât, acasă, erau hăituiți de urletul ne­voilor imediate. Mulți români ai diasporei s-au adaptat la presiunile sociale ale mo­mentului, fără să uite nimbul valorilor pe­rene. Deși au cunoscut sărăcia monahală a Răsăritului, nu puțini au acceptat supe­rio­ritatea și au sporit dinamismul civilizației occidentale. Poți contempla grădinile sus­pendate ale Babilonului fără să uiți făgă­duința Canaanului abrahamic. Poți munci până la epuizare, tânjind totodată după tih­na sabatului veșnic.

Satul global și miracolul prosperității

Cei mai umblăreți au aflat apoi că Occi­dentul se găsește și-n Asia.

Am studiat și eu acest paradox sociologic gus­tând din extraordinara priveliște a Ho­telului Panorama, plasat strategic la sudul insulei Hong Kong. Alături de profesorul Hugo Tristram Engelhardt Jr., am savurat la un cocktail toate strălucirile decorului ca­pitalist al unei metropole asiatice. Va­poa­re intrau și ieșeau dintr-un port în­căr­cat cu turiști. Pe fundalul unui cer marin, vedeai silueta suplă ca o pipetă a unor clădiri bancare. La doi pași se afla celebrul hotel The Peninsula. James Bond trecuse pe acolo, ca și Henry Kissinger. Aglo­me­ra­ția clădirilor de sticlă transmitea o vi­bra­ție extraordinară. Și ce istorie formidabilă, plină de pragmatism și hărnicie, ascundea locul cu pricina!

Înainte de-a deveni colonie britanică, Hong Kong fusese doar o provincie mur­da­ră a feudalismului chinez. Pe acest petec de pământ locuiseră oameni mult mai să­raci decât locuitorii din Slobozia, Ne­grești-Oaș sau Caracal. Pe durata unei ju­mătăți de secol, spațiul penuriei s-a trans­for­mat într-o oază de prosperitate. Cum oare au putut ieși asiaticii din sărăcie chiar înaintea noastră, a celor prăduiți și retardați de colonialismul sovietic? Aceas­ta a fost întrebarea la care, într-un fel sau altul, am căutat un răspuns. De ce unii au reușit să iasă din sărăcie, iar noi nu?

Apusul dezbinat

Când te afli în chiar inima acestui flux uri­aș de emoții, informații și idei, sur­prin­zând fragilitatea lumii apusene prin fumul emanat de Turnurile Gemene în dimineața zilei de 11 septembrie 2001, atunci îți pui câteva întrebări fundamentale. Care sunt pilonii nevăzuți ai Vestului? Cum au apă­rut aranjamentele constituționale, ins­ti­tu­țiile politice, noțiunile juridice tari, bur­sele de valori ale marilor centre finan­cia­re, infrastructura logistică, nodurile fe­ro­via­re, superioritatea militară a țărilor NATO, excelența atâtor laboratoare știin­țifice sau centre universitare, mecanismele de reprezentare a democrației locale, dar și ordinea spontană a pieței libere? Ce fel de mentalitate generează, dincolo de sim­pla întâmplare, succesul?

De ce, oare, acest triumf civilizațional n-a stopat declinul moral al Occidentului — dureros vizibil în „corectitudinea politică“ a campusurilor universitare, în negarea conștientă a rădăcinilor iudeo-creștine, în marxismul retoric și nihilismul estetic, în dezmățul sexual și relațiile poliamoroase consacrate de activismul juridic, în atei­s­mul militant al elitei culturale, în explozia industriei pornografice, în bolile con­su­me­rismului (mă gândesc acum la depresie, obezitate sau alte adicții ascunse), în com­plexul de inferioritate față de culturile ex­traeuropene, dar și-n plictisul profund sau amnezia tenace a milioanelor de oa­meni distrați, zi și noapte, cu pâine și circ?

De ce, în cazul unei dezastru ecologic sau în situația crizei bancare, beneficiile glo­ba­lizării se transformă, imediat, într-un bles­tem? Ce pot învăța occidentalii din cu­rajul balticilor sau îndrăzneala po­lo­ne­zilor de-a înfrunta dictatura? Cum vom re­des­coperi cu­mințenia miresei din poezia lui Emi­nes­cu sau pudoarea Marei lui Slavici ori te­na­citatea țărănească a Vitoriei Lipan? Când vor afla cetățenii educați ai lumii occi­den­tale despre viața unor eroi care, de la Ale­xandr Soljenițîn și Elisabeta Rizea până la Nicolae Steinhardt, Richard Wurm­brand sau Leszek Kołakowski, au riscat to­tul pen­tru a-și păstra conștiința liberă și curată?

Quo vadis?

Prin reprezentanții elitei sale culturale, ro­mânii au declarat că aparțin unui spațiu de civilizație unde virtuțile Apusului și co­morile Răsăritului pot coabita fertil (chiar dacă nu întotdeauna pașnic). Suntem, așa­dar, fii și fiice ale unui neam capabil să producă sinteze extraordinare bazate pe valori complementare. Timp de secole, so­lul conștiinței occidentale a fost irigat de aspirațiile morale ale Decalogului biblic, de severitatea legilor romane și pro­fun­zi­mea intelectuală a agorei ateniene.

Nici Occidentul înstrăinat de vigoarea est-europeană, nici România lipsită de forța instituțiilor politice apusene nu vor putea rezista asaltului barbariei. În focul unei crize, îți poți redescoperi rădăcinile. Un co­pac poate supraviețui dacă-i muți trun­chiul sau dacă-i tunzi coroana. Fără ră­dă­cini, însă, el se usucă.

Trebuie să depășim atât fanteziile apo­ca­liptice ale unor radicali care și-ar dori un nou Armaghedon, dar și utopiile celor ca­re, fredonându-l pe John Lennon în gara din Bruxelles, visează la o lume scutită de confruntări ideologice sau neliniști spi­ri­tuale. Viitorul politic al Occidentului este expus deja la mari încleștări. Nu vor lipsi disputele metafizice, conflictele sociale sau chiar războaiele armate.

Întrebarea este una singură: se va prăbuși oare Vestul sub povara propriei sale dez­binări? //

Nota

1. Ion Ghica, Convorbiri economice, București, 1872, p. 67-68.