Copii gratis și gimnastică pentru popor

Gimnastica românească a căzut de pe bârnă și a rămas lată la sol, paralelă cu gloria. Un vaer poporal-gazetăresc a însoțit știrea despre si­nu­ciderea gimnasticii feminine românești. Pen­tru prima oară din 1968 în­coa­ce, gimnastele au ratat ca­lificarea la Olimpiadă! Pen­tru prima oară din 1976 în­coa­ce, gimnastica nu va aduce aca­să medalii! Ce e de făcut?

Pe scurt, nimic, în afara unei răsuflări ușurate. Am scăpat! Nu mai suntem datori să apla­u­dăm patriotic o îndeletnicire primitivă, cocoțată pe post de virtute națională. Povestea defunctei gimnastici românești poate fi spusă, în sfârșit, fără ocol și alibiuri tricolore.

Nu există fraudă mai mare și mai con­vin­gă­toare pe lume decât frauda împotriva propriei conștiințe - frauda care consolează și con­vin­ge o mulțime sau o țară că fac față, că pro­voa­că respect și că dau lumii ceva fără sea­măn. De pe la începutul anilor ’70, motorul acestei fraude a fost gimnastica. Brusc și scă­pă­rător, gimnastica dovedea că suntem ieșiți din comun, că facem lucruri uluitoare, mult pes­te ce se screm să izbutească țări și puteri ves­tite. Eram, deodată, în Pantheon, pe bază de copii-minune. Un torent de complexe, re­sen­timente și suferințe își găseau leacul cu fiecare medalie și titlu suprem la gimnastică.

Ro­mânia arăta că secretă natural valoare. Mi­lioane de oameni se simțeau egalii lumii din afa­ră, pe care n-aveau voie să o viziteze, dar o puteau desfide: facem și noi ce credeați că puteți nu­mai voi! O specializare se­cre­tă în substanțe rare și bunuri unicat contrazicea tăios splen­dorile tehnice ale lumii din afa­ră. Noi, cu sărăcia noastră de aur, voi cu belșugul vostru sterp! Demnitatea venea sin­gură și ni se așeza la pi­cio­a­re. România era, așa cum o sfătuiau Partidul Comunist, dar și o veche psihologie defensivă, depozitară monopolistă de comori. O țară bogată, cu hol­de mănoase, munți de aur, păduri dese, țiței și miere, ARO imbatabil, tractoare fără sea­măn, medici și actori de geniu. Plus gimnastică!

Nemaivorbind de patriotism. Fără să știe, fe­ti­țele care urcau pe podium trânteau palme pe obrazul gros al marelui vecin sovietic, așezat, adesea, pe o treaptă de podium mai jos. Tri­co­lo­rul se înălța pe cel mai înalt catarg, odată cu mândria noastră de români abia întorși de la o coadă la picioare zvelte de pui. Fetele noas­tre de aur ne făceau cu mâna de la Mon­tréal și reveneau în cușca de unde plecau iar la tur­nee, în timp ce noi rămâneam să îi pre­a­mă­rim pe Tovarășul și Tovarășa. Lumea era in­su­portabilă, cu excepția momentelor în care au­torii vieții noastre insuportabile deschideau hu­bloul, ne arătau niște fete cu medalii de gât și ne demonstrau, astfel, că suntem cineva.

În spatele acestei manevre propagandistice uzuale în Estul comunist s-au ascuns tot tim­pul două realități nenorocite. Mai întâi, dezu­ma­nizarea. Privită peste medalii și fanfare, gim­nastica a fost o școală de dresură cu co­pii. E, totuși, o diferență între un adult res­pon­sa­bil din naționala de handbal hipercampioană mondială și o mână de fetițe depuse de pă­rinți în lagărul cu regim acrobatic de la Deva. Coada din fața centrelor de pregătire care ștan­țau roboțele în etate de 14 ani e semnul celei de-a doua realități din spatele gloriei: dispe­ra­rea socială. Pentru milioane de familii asfixi­a­te de viața orașelor industriale, gim­nas­ti­ca bri­liantă a anilor ’70 și ’80 era singura spe­ran­ță de scăpare. Singura cale de evadare din ci­clul care promitea să repete, cu gene­rația co­pii­lor, viața la bandă și în schimburi a părinților.

Fără s-o spună, părinții târgurilor românești își dădeau copiii la stăpân, cu speranța că se vor rostui, vor ieși din țară, vor face un ban, își vor cumpăra apartament la București, vi­deo și mașină. La fel ca nevolnicii care își făceau copiii argați, părinții din Onești, Plo­iești, Deva sau Sibiu sperau să spargă cercul. Cu diferența că, spre deosebire de alte vre­muri, copiii lor intrau la o cazarmă de dresură dură, de unde nu se alegeau cu o meserie, ci cu datoria de a stârni mândrie națională, în schimbul unui statut special și trecător într-o lume cenușie și nivelată.

Măreția așa-numitei școli românești de gim­nas­tică a venit din impunere fizică și dez­nă­dejde socială, nu din deschidere și educație. Partidul a plesnit din bici și a creat un manej, iar poporul și-a livrat copiii.

După 1976, miracolul Comăneci a transformat această industrie într-o manie națională. Gim­nastica a devenit biblie, politică de stat, mo­tiv de conflicte diplomatice și furnizor de mo­de­le umane. Fetița cu cozi și voce subțire a făcut vid în jur și a luat locul oricărui alt mo­del de devenire umană. Ca de obicei, cobaii nu au vină și nu pot fi luați la rost. Gimnastele vor protesta, desigur, apărându-și tinerețea.

Experiența gimnasticii românești nu e de ur­mat sau de salvat. Cei ce vor arăta că gim­nas­tica de mare performanță s-a mutat în so­cie­tăți li­be­re ca SUA ar trebui să ob­ser­ve că, acolo, gim­nas­ti­ca e sponsorizată co­mer­cial și privat. Și că, în ciuda căruței de me­dalii, gimnastica ame­ri­ca­nă, britanică sau italiană sunt un sport mar­gi­nal, fără audiență și acoperire de presă notabile.

Cine vrea gimnastică românească n-are decât să o sponsorizeze, deși ar face mai bine să se uite spre alte sporturi și modele. Ne-am fo­lo­sit, deja, prea mult și prea ieftin copiii.