De același autor
Mărturisesc că, până în urmă cu o săptămână sau ceva mai mult, oscilam între a nu mai vota deloc în alegerile locale pentru București și a vota numai pentru Primăria Generală, și anume pentru Nicușor Dan. Motivele evidente: PSD ieșea din discuție din punctul meu de vedere, la liberali nu se vedea decât haos și incompetență; cel puțin Nicușor Dan propunea ceva concret prin Salvați Bucureștiul și apoi votul pentru el – îmi spuneam și eu ca și alții – ar da un „semnal“ politicienilor consacrați că mai au și datorii față de populație, și nu numai pentru clienții politici. Ceea ce s-a întâmplat între timp mi-a schimbat punctul de vedere.
A fost, desigur, în principal episodul Marian Munteanu. Departe de a fi fost scos din pălărie în ultimul moment, e limpede că mișcarea de a-l aduce pe fostul lider al studenților din 1990 în prim-planul PNL (indiferent în ce poziție sau candidatură) plutea de mult în aer – dovadă prezența sa la emisiunile lui Rareș Bogdan de la Realitatea TV. Punerea sub urmărire penală a lui Ludovic Orban doar a precipitat lucrurile. O anumită parte influentă a PNL, poate și cu conexiuni în unele servicii, a crezut că poate revitaliza partidul prin reînvierea etnocrației și ortodoxismului interbelic prin intermediul lui Munteanu; a crezut că va da lovitura cu acest candidat la Primăria Capitalei, lărgindu-și astfel influența în perspectiva alegerilor generale de la toamnă. Paradoxal și ridicol, dar explicabil, apărătorii înverșunați ai unui autohtonism desuet s-au inspirat slugarnic din modele străine – cel unguresc fiind predilect. Totuși, criticile severe ale societății civile, ale multor jurnaliști, distanțarea președintelui Iohannis, agitația internă din PNL au condus din fericire la abandonarea acestei opțiuni cât se poate de iliberale.
Dar să fim bine înțeleși: opțiunea etnocratico-ortodoxistă e departe de a fi moartă în general în România și chiar în PNL. D-l Munteanu, în conferința de presă de săptămâna trecută, nu s-a mulțumit numai să amenințe isteric presa și ONG-urile „plătite din afară“, care l-ar fi calomniat, dar a și lăsat a se înțelege că nu va renunța la politică. Mai mult, deocamdată a rămas membru PNL, iar conducerea bicefală s-a întrecut în a-l flata. Bineînțeles că nu-l putem împiedica să facă politică și nici măcar nu dorim. Are, de altminteri, un electorat asigurat și foarte activ în mediul online. Ceea ce însă dorim este să ne opunem, fie și numai prin scris și prin vot, ca liberalismul românesc – cu toate viciile și erorile sale – să continue cochetăria cu etnocrația și ortodoxismul. Pentru aceasta însă este necesar ca partida care a obținut în final înlăturarea lui Munteanu să aibă câștig de cauză în alegeri sau să facă măcar un scor bun.
Iată de ce, în acest moment, doresc să susțin candidatura d-lui Cătălin Predoiu, a cărui insistență pe caracterul „european“ al Bucureștiului n-a mai fost o platitudine, atunci când a sosit la doar câteva minute după amenințările profund „antieuropene“ ale lui Marian Munteanu.
Sunt conștient că d-l Predoiu nu e candidatul perfect. Deși a fost un ministru al Justiției reformator și destul de eficient pe vremea guvernelor Tăriceanu și Boc, am îndoieli asupra capacității sale de om politic. Nu știu nici cât de solidă este susținerea pe care o are în partid și îmi displace faptul că s-a ferit destulă vreme să se confrunte cu electoratul, preferând pozițiile numite și complăcându-se în rolul ingrat de „prim-ministru din umbră“. Dar aceste defecte (poate și altele) pălesc acum înaintea mizei uriașe din prezent și asta chiar dacă șansele sale de câștig nu sunt mari deloc.
Trebuie, așadar, dovedit prin vot că liberalismul autentic nu-i mort în România și la București, în pofida uriașelor gafe ale liberalilor, fie „vechi“, fie proveniți din PDL. Iar d-l Predoiu cred că poate face așa ceva. Pe de altă parte, trebuie dovedit și că nu stăm indiferenți la sfidarea uriașă pe care PSD o aruncă societății și justiției: Liviu Dragnea, condamnat definitiv la doi ani cu suspendare pentru a fi fraudat voturile populației la referendumul din 2012, refuză să plece din fruntea partidului, chipurile, fiind rugat de camarazi să nu-i lase de izbeliște în perioada critică a campaniei electorale! Specialistul în hoții electorale rămâne șeful partidului tocmai la alegeri. Nu numai că orice discurs anticorupție și „cod etic“ din partea PSD au fost ridiculizate, dar împotrivirea președintelui celui mai mare partid al țării față de consecințele actului de justiție aruncă o umbră de îndoială asupra stabilității înseși a politicii de anticorupție în anii următori. (Salut declarația, în mod excepțional foarte promptă, a președintelui Iohannis, care i-a cerut lui Dragnea demisia din fruntea partidului.)
Și Nicușor Dan? Desigur, alegerile fiind într-un singur tur, votul util trebuie să predomine. Dar nu pot să nu spun că și în sine Nicușor Dan mi se pare o dezamăgire. Foarte încăpățânat și aparent cam mărginit, refuzând sistematic o coaliție mai largă, d-l Dan continuă să clameze că nu-i politician, deși bineînțeles că face politică și are chiar și un partid. Înclin să cred că limita competenței d-lui Dan este aceea de responsabil cu salvarea patrimoniului arhitectural al Capitalei – ceea ce-i foarte onorabil, dar insuficient pentru un primar. Iar dacă Nicușor Dan e sincer convins de faptul că antipolitica trebuie să rămână la ordinea zilei și în continuare, îl consider un naiv iremediabil, care nu înțelege principalele resorturi pe care se bazează un stat modern.
Așadar, voi vota cu Cătălin Predoiu fiindcă: 1) sper într-o reabilitare și restaurare a liberalismului în România, capabil să înfrângă tentația etnocentrică; 2) mai mult ca niciodată, s-a vădit toxicitatea periculoasă a PSD, condus de un condamnat penal definitiv, care refuză să recunoască justiția din țara sa și consecințele faptelor sale; 3) votul pentru singurul candidat serios neafiliat unuia dintre cele două mari partide la București, d-l Dan (căci d-l Robert Turcescu, „substitutul“ lui Traian Băsescu, nu este un candidat serios), nu va reprezenta doar un vot câștigat pentru d-na Gabriela Firea de la PSD, ci și susținerea unei politici antipolitice, la care, mai ales în condițiile expuse mai sus, n-ar trebui să mai aderăm.