De același autor
Lucian Croitoru, consilierul guvernatorului, publică pe Hotnews.ro o interesantă opinie privind importanța respectării independenței băncii centrale pentru o societate prosperă și democratică. Într-adevăr, așa cum arată și dumnealui, ideea de independență a băncii centrale în raport cu reprezentanții politici aleși și chiar cu doleanțele democratice sau populare ale cetățenilor care îi aleg este o idee care încorporează simultan atât câteva dintre cele mai solide rezultate ale cercetării economice din ultimele decenii cât și câteva dintre analizele sau practicile recomandate de știința politica. Înțeleasă în mod corect, independența unei bănci centrale nu înseamnă o derogare de la suveranitatea populară nominală a comunității politice, care este întruchipată în autoritatea guvernului, parlamentului și a altor oficii publice alese, ci o specializare sau diviziune instituțională suplimentară în sânul instituțiilor publice, care este necesară într-o societate complexă tocmai pentru ca instituția în cauza să-și îndeplinească cu succes obiectivul principal, care este presupus a fi stabilitatea prețurilor. Această independență de care beneficiază banca centrală constituie așadar o formă de autonomie instituțională sau de decizie delegată într-un domeniu specializat foarte îngust, similară pe un alt plan cu autonomia instituțională de care beneficiază în prezent și alte instituții publice în raport cu viața politică cotidiană dintr-o democrație, precum universitățile, în ce privește libertatea academică, sau corpul profesional pe care îl constituie armata, în ce privește organizarea internă, astfel încât să se prevină teoretic riscul a ceea ce numim îndeobște politizare sau deturnare în slujba unor interese particulare ori pe termen scurt.
Acestea fiind spuse, independența BNR, deși dezirabilă, nu este totuși o chestiune simplă de realizat sau de instituționalizat, mai ales într-o societate marcată de grave deficiențe instituționale precum societatea românească. În primul rând, trebuie remarcat faptul că, așa cum reiese și din comentariul domnului Croitoru, independența BNR e o inovație instituțională foarte recentă, datând abia din 2004, deși articolele teoretice în limba engleză pe care dumnealui le citează în mod corect ca argument în favoarea acestei evoluții datează de prin anii 1970...când criza inflaționistă din economiile avansate capitaliste crează treptat un consens în rândul economiștilor și a oficialilor din administrația publică că nu există un conflict pe termen lung între stabilitatea prețurilor și șomaj sau creșterea economică, ba dimpotrivă cele două obiective merg mână în mână. În România, recunoașterea acestei „noi ortodoxii”, cum o denumesc uneori peiorativ criticii, în primul deceniu de după 1989, când economia planificată comunistă a fost lent înlocuită cu o economie de piață, nu a avut loc, legislația de dinainte de 2004 a BNR prevăzând nu doar subordonarea completă a instituției față de guvern ci și rolul explicit și primordial al băncii centrale în finanțarea ad-hoc a deficitelor bugetare ale statului și ale întreprinderilor de stat (de care s-a făcut uz ca paliativ pentru reformă economică mai des decât ar vrea să își amintească membrii Consiliului de Administrație al Băncii).
În momentul de față, tocmai acest trecut foarte recent, dar nu și foarte glorios, al BNR este în parte responsabil pentru mefiența sau neînțelegerea publicului român cu privire la ideea de independență a băncii centrale (chiar dacă proiectul de lege de la Senat poate fi bănuit de a fi inspirat de diverse interese personale ori de grup). În primul rând, independența oficială a BNR, obținută în 2004, rămâne încă de dovedit și de câștigat, mai degrabă decât un fapt realizat. La nivel de politică publică, independența BNR înseamnă atingerea obiectivului principal legal pe care și l-a propus, stabilitatea prețurilor, conform țintelor anunțate, ceea ce a fost din nefericire mai degrabă o excepție decât o regulă până acum. În al doilea rând, independența BNR înseamnă o idee foarte riguroasă și cuprinzătoare de transparență, în raport cu politicienii, cu cetățenii și cu actorii pieței în general. Din nefericire, nici la acest capitol BNR nu a reușit încă să facă față cu succes testului independenței.
Una dintre cele mai mari probleme politice și publice totodată cu care se confruntă BNR este personalul instituției. După 25 de ani de economie - mai mult sau mai puțin de piață -, BNR apare ca o instituție care încă nu a reușit să facă tranziția la o nouă generație de conducători, după cum o dovedește prezența constanță la vârful instituției a guvernatorului Mugur Isărescu și prezența recurentă în Consiliul de Administrație a unor viceguvernatori și membri notabili de-a lungul întregii perioade. Deși stabilitatea mandatului conducerii este consonantă cu ideea de independență, totuși o instituție care, după atâta vreme, nu își poate reînnoi cu succes personalul-cheie este de regulă o instituție slabă. Se știe că nucleul dur din jurul guvernatorului Isărescu - al cărui nume se bucură încă de o mare reputație și este, de bine sau de rău, aproape sinonim cu BNR - a fost reprezentat de câțiva dintre colegii săi de clasă și apoi cercetători la Institutul de Economie Mondială, singurul loc unde se studia și capitalismul în ultimile decenii ale regimului comunist, un grup cunoscut îndeobște de presa tabloidizantă autohtonă după numele unui restaurant select din București : Clubul Trocadero. În același timp, o parte importantă din acești membri ai Consiliului de Administrație a BNR au îmbrățișat în anii tulburi de după 1989 nu doar cariera de funcționar public, ci și cea politică, alternând sau chiar cumulând rolurile, ceea ce nu poate să fie lipsit de urmări deopotrivă practice cât și de percepție publică cu privire la garanțiile reale de independență pe care le poate prezenta conducerea actuală a BNR. Mai grav, dacă traiectoriile uneori controversate din vechiul regim și rolurile politice sau publice la cârma unor bănci de stat falimentate în condiții legale dubioase în anii 1990 pe care le-au avut unii membri ai Consiliului de Administrație nu erau suficiente pentru a submina credibilitatea publică a unei instituții care se dorește, și trebuie să fie, independentă, numirile politizate ale unor noi membri mai tineri în ultimul deceniu - cum ar fi, de pildă, cazul mult mediatizat Bogdan Olteanu, parașutat pe Strada Lipscani Nr. 3 fără prea mari competențe direct de la conducerea Camerei Deputaților - nu au făcut decât să adâncească această prăpastie, oricum adâncă, între dorința recentă de independență afișată de BNR și garanțiile de credibilitate pe care BNR le prezintă realmente în ochii publicului, mai ales într-un moment în care nemulțumirile populare la adresa sectorului bancar și, prin extensie, la adresa băncii centrale s-au înmulțit în mod inevitabil.
Domnul Croitoru - și nu numai el!- este îndreptățit să apere independența BNR - mai ales într-o țară care nu prea a cunoscut noțiunea de independență a băncii centrale. Într-adevăr, demiterea Consiliului de Administrație a BNR în urma unui simplu vot parlamentar asupra raportului anual al BNR, fără constatarea unor nereguli, așa cum ar prevedea proiectul de lege de la Senat, deschide calea unei politizări pernicioase a activității băncii centrale, după cum s-a întâmplat și cu alte instituții românești recent. În schimb, supunerea membrilor Consiliului la aceleași prevederi privind declararea conflictelor de interese actualmente în vigoare pentru alte categorii de înalți funcționari numiți sau demnitari, care ar fi de asemenea prevăzută în proiectul de lege aflat în discuție, conform ziarului Bursa, este o idee care merită dezbătută, oricât de amatoresc ar fi proiectul în cauză, căci ea este deja inclusă în legislația de funcționare a unor bănci centrale din Europa și din America de Nord și ar consolida credibilitatea instituției. În definitiv, pentru a-și apăra în mod eficace independența instituțională pe termen mediu și lung, BNR trebuie să se preocupe nu doar de politicienii din parlament, ci și de cei din propria curte.
