Note din și despre impas

Să vrei să stai într-un picior pe apă nu se poate, iar să decretezi un traseu de ieșire din labirint e ca și cum ai livra un puzzle cu tot cu schema de rezolvare. Atâta lucru știe azi oricine deschide o carte de Livius Ciocârlie. Au­torul a picurat treptat în ci­titori doza potrivită de co­a­gulant literar. Azi, for­mu­la lui eseistică e ab­sor­bi­tă na­tural, are aproape com­po­zi­ție amniotică, trofică, hră­nește simultan celula inte­ligenței, a moralei și a plă­ce­rii estetice. Rezultatul es­te că o formulă eseistică de uz personal, inventată acum câteva de­cenii de un autor care s-a declarat mereu în impas, s-a suprapus în timp perfect pes­te ADN-ul cititorului de azi. Livius Cio­cârlie a devenit foarte citibil, foarte citabil și greu comentabil, dacă nu treci peste sen­timentul că forțezi uși deschise.

Mi-a fost întotdeauna greu să scriu despre cărțile sale, în ciuda stării de bine care mă preia de îndată ce îl citesc. În mod cu to­tul nerațional, mai deunăzi mi s-a părut că am găsit problema: își blochează de­li­be­rat comentatorii. Prin fragmentarismul bi­ne strunit, captivant și înșelător, spune cam tot ce își iau ei elan să spună. (Prea le știe pe toate – cum i-ar plăcea, probabil, să se „alinte“).

Noului jurnal, Urmare și sfârșit, îi pune un motto din Mon­ther­lant: „Nimic, în critica li­te­ra­ră, nu mi se pare mai greu de făcut decât un articol despre o carte alcătuită din asemenea (...) re­flec­ții discontinue, heteroclite și, adeseori, contradictorii, care au fost scrise în răs­timpul mai multor ani și fără nicio idee preconcepută“. Mai poți să zici ceva?

Zice chiar autorul: „Sunt supărat și pe cri­ticii care continuă să scrie nu-l credeți pe cuvânt, nu e el așa. Ba-s chiar așa. Sunt un cioranian inversat și deviat. Cioran a practicat poetica exagerării bine con­tro­late, eu pe a sincerității oarecum stili­za­te“. Apoi: „Concluzia e că va trebui să dau un comunicat, un soi de urbi et orbi adresat prietenilor, amicilor și cu­nos­cu­ților mai mult sau mai puțin: să știe că nu inventez. Frazele le mai înfloresc, dar faptic tot ce scriu e riguros exact. Nici n-aș ști să inventez. Ca atare, când spun că sunt neutilizabil, să mă creadă pe cuvânt“. Și sunt nenumărate.

Am crezut deci, o clipă, că i-am găsit ac de cojoc, că de data asta o să știu cum să-l „apuc“: mă ocup numai și numai de hazul incomparabil al relației lui cu personajul care a devenit, ca autor de jurnal, de me­ca­nismul declanșator. N-a mers, o spusese și pe-asta, Internetul mi-a livrat prompt un interviu făcut acum 13 ani de Marius Chivu (în febr. 2003, revista 22). E un dialog de neratat, de altfel. Din întrebări se revarsă o înduioșătoare buluceală ti­ne­reas­că a reporterului, iar în răspunsuri se pot întrevedea grațioasele gheruțe marca LC și cum le manevrează de fin, coregrafic și inofensiv, la o adică. Am dat acolo peste următorul pasaj: „Mă înveselește mai ales personajul care își spune eu. Sunt chiar mirat că veselia trece, de obicei, neo­b­ser­vată de critici“. Ceva mai sus: „Dez­nă­dej­de? Existențială și spirituală, desigur, din când în când. (...) Deznădejde li­te­ra­ră, nicicând. De obicei, când scriu sunt bi­ne dispus de o ironică autoadmirație, ca­re s-ar putea formula în cuvintele ia uită-te la ăsta, ce-i mai trece prin cap! (...) Deznădăjduit, nu. Ar însemna să mă iau prea în serios. De alt­fel, buna dispoziție îmi rit­mează și existența“.

Cu alte unelte, Mircea Mi­hăieș, un scriitor crescut la lumina neutră a exigenței profesorului Livius Cio­câr­lie, stabilise deja punctul de inflexiune undeva pe la începutul anilor ’90, când a surprins metamorfoza la final: „Intelectualul tânăr şi excesiv de serios a fost înlocuit de-un domn distins, dar mult mai dispus să glu­mească şi să ia în derâdere totul. Pro­ba­bil că, în această perspectivă, mutarea din conservatoarea, lipsita de umor Ti­mi­şoară în însuşi centrul levantin al ţării [la București – n.m.] e mai mult decât un ac­cident biografic - e semnul unui des­tin“. (România literară, 2005)

Urmare și sfârșit continuă și în­cheie (sau invers?) celelalte cărți din serie. O notă de insistență se aude totuși mai clar, un fel de sumarizare a proiectului ca pro­iect de sine, soluție la tensiunea ine­vi­ta­bi­lă dintre a citi și a scrie, a trăi și a fi.

Inelele prin care e trecut firul sunt, în ma­re, aceleași. Din nou Cioran, cu alt ar­gu­ment al afinităților, pieziș și polifonic. Cio­ran „și-a ratat ratarea“, nu suporta ide­ea de biografie, fiindcă, realizându-se ca scriitor, nu s-a mai putut rata ca om. Pre­textul discuției sunt lecturi din cărți des­pre sau cu autorul Schimbării la față...: corespondența cu Wolfgang Kraus, studii mai mult sau mai puțin anodine (Stéphane Barsacq, Nicole Parfait), dar și Ilina Gre­go­ri, tratată la altă categorie, totuși amen­da­tă pentru reflectorul prea insistent pe ul­timii ani ai lui Cioran: „Mă întreb dacă omul ăsta atât de discret și care și-a dorit atât de mult discreție privitoare la viața lui n-a făcut destul pentru noi ca să-l lăsăm să moară în pace“.

Cărți noi („Citesc cărți românești actuale de parcă aș fi ajuns pe un continent străin. O iau pe fiecare pentru sine; con­textul – nu-l cunosc“), autori vechi (jur­na­lul tulburător al Angelei Marinescu). Por­trete savant ierarhizate, de la flash-ul ami­cal (Eugen Negrici, „farmazonul Ilu­ziilor literaturii“) la moneda cu față și re­vers (Florin Mugur: „versul dureros al unui om sensibil, cald și, de frică, dintr-o neliniște ancestrală, redactor ne­cru­ță­tor“), de la eticheta fără dubiu (Patapievici „Are o inocență fundamentală – și onestitate pe măsură, cum numai la tata am mai în­tâlnit. Și tocmai pe el l-au găsit să-l facă albie de porci! Gândirea lui Patapievici construiește. Totul se leagă“) la profilul ana­litic dozat farmaceutic (Mircea Căr­tă­rescu cel din Zen) până la mini-cronica li­te­rară (Liiceanu în cartea-interviu cu Mir­cea Ivănescu: și-a luat un risc, de a părea „un burghez așezat, bien pensant, con­for­mist, moralizator, în fața unui om cu to­tul liber, trecut de toate, de bine și de rău“. „A pus toate întrebările, fără să devină voyeur, cu interes real și menținând tot timpul un bun contact.“)

Cine ar încerca o analiză a scalei de con­ton­dențe critice ale lui Livius Ciorcârlie (su­biect interesant!) nu s-ar putea lipsi nici­cum de lupă. Păstrând proporțiile, Ur­mare și sfârșit parcă a mărit puțin „li­te­ra“. Despre Lucian Boia, Occidentul. O in­terpretare istorică: „Citesc, cu mare in­te­res (...) sedus de felul cum se leagă, cum se succed ideile și simțind totodată cum, pe măsură ce înaintez, le uit“.

Prin chimie secretă, cartea păs­trea­ză în cele din urmă o do­mi­nantă a notațiilor la zi. Nu însă la nivelul cotidianului voit ano­din și atent camuflat autoironic, ci implicat, de-a dreptul în alertă.

Prezentul este agățat de obișnuita reflecție asupra bătrâneții, a morții, dar apasă ferm pe clapa anticomunismului necesar (cum va fi primită de tinerii intelectuali cartea lui Daniel Cristea-Enache cu profesorul Paul Cornea, câtă vreme autobiografia lui Ion Ianoși a fost „primită sărbătorește, în­să era una care, până la capăt, «salva» marxismul. Paul Cornea face o excelentă deconstrucție din interior și nu lasă loc de iluzii. Nu un om sau altul a stricat co­munismul, sistemul era, din capul lo­cu­lui, nociv“) sau direct deficitar (Nu avem nevoie de un muzeu al comunismului, ci de unul al epocii comuniste. De primul am fi avut nevoie dacă rămâneam numai la epoca Dej. Cu Ceaușescu, ne-am învățat să furăm, leneși, intelectualii „să ne pre­facem că nu vedem cât de urât trăim ori chiar să reușim să nu vedem“). Livius Cio­cârlie crede că „tinerii noștri lu­mi­nați“ ar trebui tratați periodic, „o lună pe an“, cu scrisorile Ecaterinei Bălășoiu către Monica Lovinescu, cu gradația tragică de acolo: „Când ai să te întorci...“, „Dacă ai să te întorci...“, „În niciun caz să nu te întorci...“. Prinde bine și un plus Nadejda Man­delștam. Cum altfel, de vreme ce „Te­le­viziunea, cu tot păsăretul ei, a trans­for­mat de-a binelea democrația în de­ma­go­gie. Gândește în locul omului. Îl învață să ignore cauza, limitându-se la efect“.

Ideea hazului am pierdut-o pe drum. Oricum ai întoarce-o, titlul Urmare și sfâr­șit cade greu, mai ales că dublul final e legat de imaginea oglinzii sparte dintr-un roman al Hortensiei Papadat-Bengescu (nu se mai vede nimic din sine în cioburi, ur­mează condamnarea la realitatea în­con­ju­ră­toare) și de o strofă shakespeariano-sla­vă din Maiakovski (cum ți-a mers ob­ștes­cul sfârșit? Binișor, binișor...).

Mai sigur mi se pare că Mircea Mihăieș avea dreptate scriind: „E posibil ca masca actuală a domnului Livius Ciocârlie să nu fie decât o identitate de parcurs“.