Istoria merge, din nou, în sensul extremei drepte

„În enorm de multe țări europene, există o creștere puternică a mișcărilor pa­trio­te. Se merge în sensul Istoriei“, spunea Marine Le Pen, imediat după ce Austria a vo­tat în primul tur al pre­zidențialelor un candidat al extremei drepte – pe Nor­bert Hofer (FPÖ). Marine Le Pen are dreptate: Istoria pare să curgă (din nou!) în acest sens. Partidele de ex­tremă dreapta, populiste, eu­rosceptice, xenofobe (ce­le pe care Marine Le Pen le numește eufemistic „pa­tri­ote“) devin treptat viitorul Europei.

Fracturarea sistemului politic şi golul umplut de extreme

Europa a fost lovită de mai multe crize ex­terne într-un timp relativ scurt (criza eco­nomică, apariția ISIS, migrația masivă). Nu a reușit să facă față acestor provocări, din pricina diviziunilor pe plan intern. La nivel național, în statele membre, par­ti­dele politice tradiționale sunt sub asediu, puterea lor politică se erodează, pierd puncte la capitolul percepție. Odată cu fracturarea sistemului politic, a rămas un spațiu gol pe care extremele – de stânga și de dreapta – s-au grăbit să-l ocupe. Re­zul­tatul: coalițiile și guvernele formate sunt fragile, mai instabile și cu o speranță de viață mai mică.

Schimbările s-au petrecut destul de rapid. În mai 2014, presa din toată Europa abun­da în articole de primă pagină despre ex­tre­miști și xenofobi, după ce aceștia ob­ți­nuseră circa o treime din locurile de eu­ro­parlamentari. Se întâmpla înainte de aten­tatele teroriste de la Paris și Bruxelles comise de ISIS și înainte ca problema re­fu­giaților să ia proporții. În­tre timp, extremiștii și po­pu­liștii au capitalizat pu­ter­nic tragediile. Au legat cu ci­nism problema re­fu­gia­ți­lor de cea a Islamului vio­lent și de infracționalitate. Argumentația lor este con­vingătoare la o primă ve­de­re: de vreme ce UE nu e în stare să opreas­că aceste fla­geluri, atunci trebuie des­fiin­ța­tă, iar fiecare stat trebuie să-și în­chidă gra­nițele și să-și asigure singur se­cu­ri­ta­tea.

Din Marea Britanie și până în Ungaria, din Suedia și până în Austria, valul de ex­tre­mă dreapta crește de la o zi la alta. Ma­jo­ri­tatea partidelor dinspre extrema spec­tru­lui politic au aceleași obsesii, același dis­curs, aceiași cai de bătaie: antiimigrația, eu­­roscepticismul și antiausteritatea. Li­de­rii acestor partide nu mai sunt de mult niș­­te voci benigne. Au ajuns să influențeze di­rect decizii la nivel național și euro­pean.

Geert Wilders, fondator al Partidului Li­ber­tății, ce susține că „singura soluție de a ne păstra viețile și a de a ne proteja li­bertatea este să dezislamizăm Occi­den­tul“, a făcut campanie pentru închiderea frontierelor. Platforma ideologică a par­ti­dului său, PVV, e identică în esență cu ce­le ale multor altor partide populiste și ex­tre­miste din Europa: restricții asupra imi­grației din statele islamice, dar și din ce­lelalte state membre UE; închiderea fron­ti­erelor, slăbirea construcției europene prin „repatrierea“ de atribuții de la Bru­xelles. Câteva exemple.

Șefa Frontului Național din Franța, Marine Le Pen, acuză Europa că nu ia în serios ame­nințarea fundamentalismului Islamic și că „migrația din vremurile noastre sea­mănă cu invaziile barbarilor din secolul al patrulea, ceea ce va avea aceleași con­secințe“. Unul dintre liderii Ligii Nordului (extrema deaptă italiană), Gian Marco Centinaio, consideră și el că UE e vinovată de recentele atacuri teroriste: „Nu răs­pundem [n.r. atacurilor], instituțiile eu­ro­pene sunt slabe, fragile, neajutorate și privesc în altă parte, ceea ce permite co­miterea unor astfel de masacre“. Vlaams Belang, partidul de extremă dreapta din Belgia, i-a transmis premierului belgian du­pă evenimentele din Belgia: „Nu putem combate terorismul dacă păstrăm fron­tierele deschise“. AfD din Germania sus­ține, printre altele, că Islamul nu e com­pa­tibil cu Constituția germană. Cere in­ter­zicerea burqăi și a minaretelor, închiderea granițelor, dar și scoaterea din eurozonă a statele sudice care refuză să se reformeze economic.

Secretul: adaptarea rapidă a discursului

Crizele parcurse de Europa în ultimii doi ani au venit mănușă partidelor de extremă dreapta: imigrația, suveranitatea națională și euroscepticismul, teme predilecte ale drep­tei extreme, au ajuns acum să fie chiar esența discursului politic din statele eu­ropene. E una dintre concluziile unui stu­diu publicat de think-tankul Atlantic Council.

Multe formațiuni care au stat ani la rând la periferia vieții politice au exploatat oca­zia. Și-au adaptat discursul la provocările actuale renunțând la retorica xenofobă și rasistă fățișă (Frontul Național chiar l-a ex­pulzat pe fondatorul partidului, Jean-Ma­rie Le Pen, din pricina declarațiilor ra­siste care „afectau imaginea partidului“, iar la un moment dat Marine Le Pen ame­nința cu procese orice publicație i-ar nu­mi partidul „de extremă dreapta“). Pur și simplu, mesajele au început să fie „îm­pa­chetate“ mai elegant cu sloganuri precum „Franța pentru francezi“.

Toate aceste partide fac apel la un na­țio­nalism care încearcă să convingă că UE e o amenințare pentru suveranitatea na­țio­nală. În schimb, ei - populiștii, extre­miș­tii, xenofobii - sunt cei veniți să salveze situația, fiind „apărători ai adevăratelor valori europene“. Etnia, religia, cultura sunt considerate de votanții extremei drept esențiale pentru identitatea națională, iar „ceilalți“ - că e vorba de minorități na­ționale sau de imigranți – sunt percepuți ca o amenințare la adresa acestei iden­ti­tăți. Iată de ce logica extremei drepte ara­tă că procesul de integrare europeană și politicile multiculturale ale UE contribuie sau încurajează de-a dreptul amenințările la identitatea națională. În tot acest con­text, apocalipsa agitată de toate aceste partide - de la Vestul la Estul con­ti­nen­tului – se numește acum „Islamizarea Eu­ropei“, iar imigranții musulmani au de­venit țapii ispășitori.

Spirala fricii

Convinși de acest discurs, tot mai mulți europeni au început să se îndoiască de faptul că integrarea europeană ar fi răs­punsul la nemulțumirile lor și au început să se îndrepte către cei care le promiteau o schimbare radicală: extremiștii. Par­ti­de­le tradiționale, că se află sau nu la gu­ver­nare, speriate de valul de opinie publică ne­gativă la adresa imigranților și de pers­pectiva de a-și pierde alegătorii în fața po­puliștilor și extremiștilor, nu au încercat, cu foarte puține excepții, să lupte cu aces­te percepții. Din contră, au preluat dis­cursul extremei și chiar au ajuns să con­cu­reze cu aceasta pentru cele mai dure po­zi­ții în privința imigrației.

Campion la acest capitol e cu siguranță pre­mierul Ungariei, Viktor Orbán. Vic­to­rii­le extremei drepte (Jobbik) ar fi fost mult mai consistente dacă partidul său de gu­vernământ, Fidesz, nu ar fi știut cum „să fure“ din voturile Jobbik prin înăsprirea propriilor poziții. Practic, Viktor Orbán și-a asigurat procentele din sondaje după ce a închis granițele, a început să cons­tru­ias­că ziduri și a trimis imigranți la în­chi­soare. A inițiat apoi o consultare națională privind imigrația, făcând în egală măsură o legătură forțată între imigranți și te­ro­rism, apoi între imigranți și infrac­ționa­litate.

Ungaria a devenit astfel precedentul care a fost urmat de Cehia, Slovacia și Polonia. Liderii din aceste state se simt acum con­fortabil să folosească retorica dură antii­mi­grație, armă ce aparținea exclusiv ex­tre­mei drepte până recent.

În Polonia, premierul Beata Szydło (parti­dul ultraconservator Lege și Justiţie, PiS) a ajuns la putere anul trecut cu ajutorul unei agende eurosceptice. De atunci, a în­re­gistrat deja numeroase derapaje an­ti­de­mocratice (încercările de a prelua con­tro­lul asupra Curții Constituționale și mass-media). Guvernul său și-a exprimat opo­ziția categorică față de relocarea imi­gran­ților decisă la nivel european, întrucât mi­granții din Orientul Mijlociu ar re­pre­zen­ta „cauza tensiunilor sociale din Eu­ropa“.

În Slovacia, inclusiv actualul premier so­cia­list, Robert Fico (ce va continua să ră­mână în fruntea cabinetului) și-a făcut lu­na trecută campanie cu o platformă anti­imigrație. Mai mult, i-a cooptat în alianța de guvernare pe ultranaționaliștii de la SNS.

În Danemarca, după ce a obținut cele mai multe voturi, Kristian Thulesen Dahl, li­derul Partidul Poporului Danez, a refuzat să fie premier, dar trage sforile parla­men­tare din umbră. Rezultat? Guvernul îi pe­dep­sește acum penal pe cei care îi ajută pe imigranții ilegali și a acordat puteri poli­ției de a confisca bunurile refugiaților, in­clusiv bani și bijuterii.

Realitatea de azi e, așadar, că guvernele își adaptează discursul și deciziile în funcție de pozițiile partidelor populiste. Inclusiv la nivel european. Două exemple. În mo­men­tul în care Comisia Europeană a în­cercat o abordare coordonată pentru secu­rizarea frontierelor Schengen, mai multe sta­te (Franța, Germania, Suedia, Dane­mar­ca, Austria) nu doar că s-au opus, dar au im­pus diferite forme de control la fron­tie­re. De asemnea, când Executivul european a propus celebrele cote de imigranți, Slo­vacia, Polonia, Cehia și Ungaria au respins planul.

Rusia şi fragmentarea Uniunii Euopene

Există însă un beneficiar al acestei frag­mentări a Uniunii: Rusia, care profită geo­strategic, așa cum remarca în urmă cu câteva zile liderul american, Barack Oba­ma. Moscova face investiții masive în aces­te mișcări atât pentru a avea guverne prie­tene, cât și pentru ca UE să nu poată ac­ționa unitar împotriva sa. „Afacerea Lisa“ (o etnică rusoaică din Germania e violată de trei imigranți; povestea, inventată cap-coadă, scoate în stradă mii de oameni care protestează față de politica de deschidere a Angelei Merkel față de imigranți) a fost pusă la punct de propaganda rusească și e un indicator clar că Rusia își aruncă ar­ma­mentul greu în procesele electorale din Eu­ropa, a fost concluzia oficialilor germani.

Olanda a dat deja o palmă Ucrainei și as­pirațiilor sale europene. În urmă cu câteva săptămâni, Olanda (care deține în acest moment președinția UE) a respins Acordul de Asociere dintre UE și Ucraina, același acord care i-a determinat pe ucraineni să ia­să în stradă, stârnind furia Rusiei. Vic­torie pentru Geert Wilders, victorie mai ales pentru Moscova. Marine Le Pen, al că­rei partid a primit finanțări consistente din partea administrației Putin, vizitează Moscova de câte ori are ocazia și se pune de-a curmezișul deciziilor europene ce pe­nalizează Rusia. Viktor Orbán a preluat din ideologia Jobbik ideea deschiderii că­tre Est (Rusia, India și China), văzută drept contrapondere față de influența Occi­dentului. Ideea s-a transformat trep­tat în nucleul politicii externe a Ungariei. Următorul teren de joacă al Moscovei va fi Marea Britanie și referendumul privind apar­tenența acesteia la UE. Iar Nigel Fa­rage, liderul UKIP (care face o campanie fu­ribundă pentru ieșirea UK), îl descrie pe același Vladimir Putin drept „liderul po­litic pe care îl admiră cel mai mult“. Li­derii acestor partide dinamitează în mod ac­tiv și eficient construcția europeană chiar din interior.

Iar dacă actuala criză a refugiaților va esca­lada și temerile privind atentatele teroriste se vor accentua, Uniunea Europeană va fi tot mai fragmentată, iar deciziile – atât in­ter­ne, cât și externe (de pildă penalizarea unui regim autoritar precum cel al lui Vladimir Putin) – vor fi tot mai greu de luat. Cea care va pierde va fi chiar Uni­u­nea Europeană și cetățenii săi, care ar pu­tea vedea cum le dispar din fața ochilor drep­turi pe care le credeau de nezdrun­ci­nat, precum libertatea de circulație și de muncă în alte state din blocul comunitar. Deja, victoria extremei drepte e pe toate pla­nurile: și-a legitimat discursul, a înre­gis­trat creșteri spectaculoase de popula­ri­tate și a obligat forțele moderate să îi pre­ia pozițiile. Dușul rece ar trebui să tre­zeas­că partidele tradiționale: nu poți lupta cu extremismul concurându-l cu arme care-i sunt proprii. //