Reforma legii salarizării nu se face în an electoral

Tentativa Cabinetului Cioloş de a rescrie Le­gea salarizării s-a împotmolit în negocierile cu li­de­rii sindicali. Eşecul, fie el şi temporar, a ali­men­tat criticile violente la adresa ideii de gu­ver­nare tehnocrată lansate din­spre mediul politic. Reacţia era previzibilă, dacă am fi pri­vit-o prin lentilele istoriei re­cente, care a demonstrat că, în an electoral, presiunile pen­tru creşterea salariilor se in­ten­sifică, sfidând logica eco­nomică. Se cer bani în plus cu o indiferenţă inconştientă şi oarecum perversă faţă de capacitatea bugetului de a susţine majorările de salarii.

De altfel, ambiţia de a rescrie Legea sa­la­ri­ză­rii ar trebui să fie înăbuşită în ani electorali, toc­mai din cauza presiunilor politicienilor des­chişi în faţa oricărei propuneri din partea elec­toratului, oricât de năstruşnică şi imposibil de aplicat ar fi aceasta. Nu se poate petici o le­gislaţie incoerentă şi pe alocuri inechitabilă sub presiunea sindicală şi politică.

România ar avea nevoie de o nouă filosofie a sa­larizării în spaţiul public, aşa cum are, de pil­dă, Germania, cu definiţii clare, cu grile de sa­la­rizare coerente, gândite de aşa manieră în­cât să asigure pe aproape toată perioada de mun­că un progres permanent, care să nu ves­­te­jească înainte de vreme interesul şi vigilenţa funcţionarului public. Pe de altă parte, func­ţio­narul public trebuie plătit bine, de aşa ma­nieră încât să servească interesele statului, fă­ră ipocrizii inutile, care nu fac altceva decât să netezească şi să justifice, la nivel pseudo-filosofic, ape­titul pentru şpăgi. Un ase­me­nea proiect nu se poate îm­plini însă în vremuri de aus­teritate relativă, în care în­ca­sările bugetului sunt insu­fi­ciente. Totodată, armonizarea veniturilor salariale cu rea­li­tă­ţile economice şi cu im­por­tan­ţa socială a lucrătorilor din spa­ţiul public, fie că sunt ei funcționari, va­meşi, medici sau profesori, poate reuşi doar acompaniat de o reformă profundă a ad­mi­nis­tra­ţiei publice. Probabil că, dacă numărul bu­ge­tarilor s-ar adapta necesităţilor punctuale din diverse domenii sau localităţi, atunci ar apă­rea spaţiu financiar pentru majorări.

Deocamdată, urgenţa domeniului este corec­ta­rea inechităţilor care pot apărea din sal­tu­ri­le vioaie ale salariului minim, de care, de alt­fel, guvernul este conştient. Din păcate, ar­mo­nizarea trebuia să fi apărut simultan cu ma­jo­rările succesive ale salariului mediu, adică în vre­mea Cabinetului Ponta. Nu s-a pus pro­blema, deoarece nu era vreo prioritate coe­renţa Legii salarizării, ci mesajul preelectoral: „Noi vă dăm bani“. Acum peisajul salarizării bugetarilor s-a complicat şi mai mult sub apăsarea inechităţilor izvorâte din majorări punctuale cu parfum electoral.

Proiectul de completare a Legii salarizării s-a concentrat excesiv pe raportul dintre cel mai ma­re şi cel mai mic salariu. Chiar şi aici lu­mea pare să fi uitat că varianta de sertar a Ca­binetului Ponta viza un raport de 1 la 18 în­tre cele două extreme, în timp ce tehnocraţii, sprijiniţi formal de liberali, sunt mai rezervaţi, salariul maxim fiind de 12 ori mai mare decât cel minim.

Încercarea de a corecta incoerenţele este însă sor­tită eşecului, deoarece în an electoral tra­diţia impune exercitarea presiunilor pentru ma­jorări, nimeni nu vrea să audă de vreo tă­iere de beneficii sau de vreo plafonare. În ca­zul nostru, o mărire cu peste 2,3 miliarde de lei a cheltuielilor pentru salariile bugetarilor ar presupune, automat, şi nişte corecţii bu­ge­ta­re. Cu alte cuvinte, trebuie să ai de unde tă­ia pen­tru a cheltui în plus cu salariile. Analiştii de la ING întrezăresc o cedare a guvernanţilor sub po­va­ra presiunilor politice, în sensul ma­jo­rării sa­la­riilor cu 10%, nu 5%, cât era pro­pu­nerea ini­ţia­lă. Ca urmare, deficitul bugetar al anului vii­tor ar putea urca la 3,7%, dar, cine ştie?, poa­te că politicienii ticluiesc vreo nouă iniţia­ti­vă me­ni­tă să scofâlcească şi mai mult pun­guţa statului.

Realitatea tristă a României e că avem ce­le mai mici salarii din Europa, alături de bul­gari. Dar salariile mici nu domină ex­clu­siv spa­ţiul public, ele se regăsesc și în mediul privat. An­ga­jaţii prost plătiţi care lucrează în firme pri­vesc cu repulsie măririle de salarii din zona pu­blică, căreia îi reproşează excesiva po­li­ti­za­re, angajările pe cumetrie şi ineficienţa. Deşi eva­luarea performanţei în spaţiul public nu are de-a face cu productivitatea, banii se strâng din impozite şi taxe, iar mediul privat este cel mai mare contributor. Ca atare, o re­formă a salarizării pe merit a bugetarilor tre­bu­ie să sa­tis­facă nu doar cererile sindicale şi mofturile po­litice, ci şi nevoile contribuabililor, fie ei sa­la­riaţi sau oameni de afaceri. La masa ne­go­cierilor s-au auzit însă doar criticile sin­di­ca­liş­tilor, acompaniate de zgomotul de fond al po­li­ticienilor. Aşa cum era de aşteptat, pro­iec­tul eşuat, care era defavorabil politicienilor, de­oa­rece tăia parlamentarilor banii de de­pla­sa­re în teritoriu şi limita indemnizaţiile de şe­din­ţe pen­tru consilierii locali, a fost respins de sin­di­ca­te sub alte pretexte, uşor de găsit în ţara ce­lor mai mici salarii din Europa. Şan­sele de a gă­si soluţii acceptate de toată lu­mea sunt mi­ni­male în aceste luni de nebunii elec­torale. Ca­binetul Cioloş va avea nevoie de multă abi­li­tate pentru a corecta, la limită, pe ici, pe co­lo, anomaliile unei legislaţii croite pe apucate, cu puseuri de îngrijorare care se nasc în an elec­toral. Orice negocieri ar avea loc acum în­tre guvernanţi şi restul lumii se vor limita la con­ce­siile pe care primii trebuie să le facă pe cheltuiala bugetului.