De același autor
PSD nu poate să nu fie mulțumit de rolul influent jucat de Vasile Dâncu în cabinetul lui Dacian Cioloș. Ca vicepremier, el a acționat în spatele cortinei pentru a securiza prioritățile bugetare ale PSD și pentru a proteja alte zone de interes pentru partid. Rolul său ca ministru al Dezvoltării Regionale și al Administrației Publice este crucial pentru alimentarea rețelelor clientelare ale partidului ca să-și facă aliați importanți, dacă ambițiile sale cresc.
El ar putea ruina speranțele tot mai fragile ale lui Klaus Iohannis pentru un al doilea mandat. Deocamdată, ei par să lucreze împreună. Iar lui Iohannis s-ar putea să îi convină că se poate bizui pe un camarad transilvănean mult mai iscusit, care proiectează mai multă încredere în spațiul public, în raport cu președintele. PSD are o lungă tradiție de susținere a tehnocraților transilvăneni în guvern, atâta vreme cât aceștia nu au încercat subminarea centrului gravitațional dâmbovițean al partidului. În general, este un demers care spală cumva imaginea de partid venal cu agendă ascunsă, care este mai aproape de un profil balcanic clasic (chiar levantin) decât de unul central-european. Timp de patru ani, Vasile Pușcaș, un respectat universitar din Cluj, a fost negociatorul-șef al României pentru afaceri europene înainte de 2005 (chiar dacă România a obținut mult mai puține concesii decât Polonia). Mai târziu, Ioan Rus și, pentru puțin timp, Andrei Marga au ieșit în evidență în timpul guvernării furtunoase a lui Victor Ponta, chiar dacă el s-a văzut obligat să renunțe pe parcurs la aceștia, pe fondul erorilor personale și al eșecului de discernământ politic.
Un Ponta tot mai agitat avertiza pe 25 aprilie în legătură cu un membru important al PSD care ar complota cu un serviciu de informații. Fără ca numele lui Dâncu să fie menționat explicit, ar putea fi oare frica de un scenariu în care Dâncu este catapultat la putere ca salvator al partidului, în timp ce Ponta este amenințat de obscuritate? Ponta nu se consideră eliminat definitiv din viața politică, în ciuda acuzațiilor de corupție care îl amenință pe el și pe doi dintre cei mai apropiați aliați, Dan Șova și Sebastian Ghiță. El a văzut cum personalități aflate într-o obscuritate relativă - Cioloș, Marian Munteanu, chiar Iohannis însuși - au revenit pe prima scenă ca rezultat al unor manevre ce par întreprinse într-un laborator politic de către forțe care stau departe de lumina reflectoarelor.
Pentru a fi corecți cu Dâncu, el nu este o nonentitate în jurul căreia se poate fabrica o legendă de către un obscur creator de imagine. El este un expert în sociologia comunicării, cu experiență guvernamentală, dar și cu numeroase conexiuni în viața publică. Mulți tineri îl urmăresc pe social media, admirându-i imaginea atent șlefuită, de ardelean mândru și care, în egală măsură, este confortabil cu partea lui românească, dar, în același timp, echilibrat, fără a fi servil în fața culturii și puterii occidentale. Ca cititor ocazional al revistei sale, Sinteza, am putut să descopăr un mesaj naționalist persistent, deși bine ascuns, mult mai sofisticat decât orice ar putea concepe Marian Munteanu. Sinteza susține că românii trebuie să se bazeze pe propria lor inteligență și solidaritate și că politicile interne și internaționale trebuie să fie modelate de interesul național românesc. Și oricine are puterea să definească acel interes va avea o influență psihologică imensă asupra multor români, demersul lui Dâncu fiind o astfel de încercare. Sinteza este o revistă glossy, prezentabilă, care beneficiază de un tipar de cea mai bună calitate, costurile de producție semnificative fiind acoperite de sponsori generoși (într-o piață de publicitate extrem de dificilă și săracă).
Dâncu are propriile sale convingeri și aliați care îi împărtășesc viziunea în politică, în mediul universitar sau în spațiul mass-media. Nu are un trecut dubios și nu are probleme în justiție, așa cum se întâmplă cu oricare alt nume mare din PSD în ultimul deceniu. Cu populismul în ascensiune în statele Grupului de la Vișegrad, profilul României ar putea fi consolidat, dacă Dâncu ar prelua rolul lui Iohannis la viitoarele alegeri prezidențiale. El chiar ar avea timp să devină o figură familiară publicului român, în cazul în care Cioloș pleacă înainte sau după alegerile din decembrie 2016. În orice caz, acutizarea conflictului la vârf din PSD, ilustrată de expulzarea dramatică a lui Valeriu Zgonea, nu face decât să întărească impresia că partidul are nevoie de un alt stil de conducere, mai sofisticat și mai puțin intempestiv.
Serbia și-a întârit imaginea în capitalele occidentale, care aveau nevoie de niște vești bune din această parte a Europei, prin realegerea triumfătoare a lui Aleksandar Vucic, pe 24 aprilie. Puțini își mai amintesc faptul că, în urmă cu câțiva ani, el era dublura ultranaționalistului Vojislav Šešelj. Și totuși, s-a rupt decisiv de figura lui retrogradă și a reușit să-și creeze un nou program politic sprijinit de forțe din garda veche dispuse să îmbrățișeze vremurile noi.
Dacă are rezistența necesară, Dâncu ar putea, la rândul său, să devină centrul nervos al reașezării unei lumi politice în blocaj. Diverse interese regionale, profesionale și de afaceri s-ar putea reuni în jurul unei formațiuni asumat nonideologice și care ar putea confirma că România s-a săturat de ideologii sterile și personalități „furtunoase“. Dacă Dâncu se pregătește cumva, în secret, să transforme ordinea politică existentă, el este ajutat în acest demers atât de lipsa de curiozitate din mass-media pe acest subiect, cât și de sprijinul discret din partea unor ardeleni proeminenți din presa bucureșteană.
În prezent, popularitatea lui Ponta e mult mai mare decât cea a lui Dâncu. Așa că este de înțeles dacă fostul premier este iritat la gândul că ar putea deveni peste noapte o figură depășită, asemenea seniorului PNȚCD, unde și-a început viața politică. Însă, lipsit de protectori sau aliați, s-ar putea să fie deja prea târziu pentru el. //
* Cea mai recentă carte semnată de Tom Gallagher, Scotland Now: A Warning to the World, a fost publicată în luna ianuarie.
