De același autor
Dar, de fapt, ce caută Marea Britanie în Uniunea Europeană? Cam la această întrebare se reduce atitudinea francezilor faţă de Brexit şi această atitudine nu musai din snobism sau din prea mare înfumurare. Pur şi simplu, din punct de vedere istoric, rolul, locul, valorile, dar şi exigenţele sau, româneşte spus, mofturile Londrei în UE au de a face foarte mult cu Franţa. Istoria o şi arată, pentru cititorul care are răbdarea de a căuta în scurta apartenenţă a Marii Britanii la UE: în 43 de ani de coexistenţă, din 1973 încoace, prezenţa Londrei a fost condiţionată de Franţa. La început, Londra a refuzat să se alăture statelor fondatoare, pentru ca ulterior să ceară adeziunea. A fost refuzată din cauza Franţei, condusă pe atunci de un Charles de Gaulle anglofob (va împiedica intrarea britanicilor în UE de două ori, în 1963 şi în 1967). În 1973 va intra în UE deoarece tot Franţa acceptă să nu se mai opună. Ulterior, toate marile proiecte europene s-au decis doar cu preţul frecuşurilor foarte vocale dintre Londra şi Paris. Odată intrată în Uniune, Londra a făcut totul pentru ca vocea ei să conteze, pentru ca specificităţile sale să fie luate în considerare. Însă, ca în povestea cu prinţesa mofturoasă, la un moment dat – şi acesta este acest moment dat –, opinia ei, mofturile ei, cererile ei cauţionate de şantaj nu au mai trecut. Chiar mai mult, ele par aproape a nu mai influenţa nicicum politica internă şi externă a tradiţionalelor ei partenere europene, Germania şi Franţa. „Cele două state fondatoare se poartă ca şi cum nu ar avea nicio responsabilitate europeană particulară“, observa amar fostul preşedinte francez Giscard d’Estaing, într-un interviu publicat de Le Point (mai 2016). A fost elocvent faptul că preşedintele care a încercat din toate puterile să schimbe poziţia britanicilor înainte de referendum nu a fost vecinul de peste Canalul Mânecii şi nici fostul adversar din cele două războaie mondiale, ci Barack Obama. SUA. Jandarmul universal care salvează orice incendiu? Greu de spus, însă cu siguranţă un Jean Monnet ar fi foarte trist să afle azi că Londra decide să părăsească astfel UE.
Oricum ar fi, interesul francezilor pentru subiect este minim şi rămâne limitat la presă. Ziarele au început să acorde spaţii largi subiectului: dosare, interviuri, dezbateri, în Le Point, Courrier International, Le Monde, L’Express, televiziuni. Însă, încă o dată, nu mai mult decât trebuie şi doar în anumite limite: finalmente, francezii sunt foarte puţin preocupaţi de tot ceea ce înseamnă Europa şi consideră, ca de obicei, că există subiecte cu mult mai importante care „ţin actualitatea“. Marine Le Pen, teama de atentate, apropierea Campionatului European de Fotbal, nopţile „în picioare“ (nou fenomen de protest similar cu cel al Indignados, din Spania), ascensiunea tânărului ministru al Economiei, Emmanuel Macron... Orice este mai important astăzi în Franţa, posibilitatea unui Brexit fiind privită cu nonşalanţă şi chiar cu superioritate. „Și ce dacă ar ieşi din UE ? Doar nu am construit-o cu ei şi practic mai mult ne-au încurcat cu pretenţiile lor...“, îmi mărturisea mai ieri un coleg jurnalist de la L’Express. Nu este, însă, nici pe de parte opinia împărtăşită de analiştii care privesc inclusiv situaţia Hexagonului în cazul unui Brexit. „Francezii greşesc fiind indiferenţi, atenţiona astfel Alina Mungiu-Pippidi, de la Hertie School University din Berlin. Împreună cu Anglia reuşeau să ţină cumva piept supremaţiei Germaniei în Europa. Fără Londra, Parisul nu va mai putea opune o contraforţă, o contravaloare Berlinului.“
Deci, cine are de pierdut, din punct de vedere francez? Parisul pare să considere că o ieşire a Marii Britanii din UE i-ar fi benefică: de facto, acest gest ar provoca o mişcare de independenţă a Scoţiei (cu puternice legături cu Franţa, istorice, dinastice etc.), profund proeuropeană, poate şi a Irlandei de Nord. Franţa speră că ieşirea Londrei din ecuaţie va duce şi la slăbirea influenţei limbii engleze pe culoarele instituţiilor europene, dar şi că, fără Anglia, va scăpa puţin de presiunea pe care Londra o aruncă asupra Parisului de atâtea secole: „perfidul Albion“ nu a încetat niciodată să-şi arate diferenţa, capriciile, supremaţia şi chiar, adeseori, dispreţul faţă de francezi. Nu este deci de mirare că orice posibil eseu de discurs asupra subiectului s-a lovit de tăcerea sau de rictusul îngheţat al preşedintelui François Hollande. Emmanuel Macron, ministrul Economiei, după ce a încercat să avertizeze asupra consecinţelor economice ale unui astfel de gest ireparabil (Marea Britanie importă 6% dinspre UE, dar exportă 51%, potrivit ultimelor statistici), îşi pregăteşte de acum echipa pentru un après-Brexit.
Londra crede oare că se va descurca foarte bine şi fără UE? Asta pentru că are un procent de şomaj foarte scăzut (5,1%), asta pentru că a fost mereu diferită (şi geografic, şi politic, şi istoric etc.) sau pentru că şi-a adus aminte subit de cuvintele lui Winston Churchill, din 1946 (cum că Statele Unite ale Europei ar fi cea mai bună soluţie, cu condiţia ca Marea Britanie să nu facă parte)? Londra pare oricum să continue cu nonşalanţă drumul spre ieşirea din UE, în ciuda sau chiar ignorând ceea ce doresc de fapt acei cetăţeni ai ei care au înţeles că UE este viitorul, şi nu trecutul lor: atât Le Point, cât şi site-ul Bloomberg au scris că din ce în ce mai mulţi britanici care lucrează sau locuiesc pe continent cer prefecturilor din Hexagon un paşaport francez! Numărul britanicilor îngrijoraţi de avantajele (fiscale, medicale, sociale etc.) pe care le-ar putea pierde în cazul unui Brexit, al britanicilor care locuiesc într-un alt stat al UE decât insula lor este de 1,2 milioane.
* Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Paris.
.jpg)
