De același autor
Dosarul Rompetrol poate fi povestea aventuroasă a eşecului privatizărilor, a diletantismului cu care a fost condusă economia în prima decadă postcomunistă şi a inabilităţii clasei politice de a înţelege şi a se adapta schimbărilor şi provocărilor globale. Este şi dosarul care arată cum s-au scurs banii din România spre paradisuri fiscale, ocolind bugetele statului.
Statul a uitat de creanţele externe
Transferul iniţial al Rompetrol din mâinile statului în cele ale salariaţilor, printr-o metodă de privatizare folosită intens în epocă, MEBO (Management Employee Buyouts), descrie eşecul angajaţilor de a se transforma în acţionari.
Rompetrol stătea pe un tezaur, aşa cum s-a dovedit ulterior, când Dinu Patriciu, după ce a preluat compania, a reuşit să recupereze o datorie istorică în valoare de 85 de milioane de dolari pe care statul libian o avea faţă de compania ceauşistă. Patriciu a angajat un cabinet de avocaţi, a câştigat procesul şi a vândut creanţa pentru 35 de milioane de dolari. Banii au intrat în conturile The Rompetrol Group BV Olanda, compania care controla rafinăria Petromidia. Se pune întrebarea: de ce a fost privatizată prin MEBO o companie care avea de încasat în numele şi în conturile statului român sume importante, esenţiale pentru o ţară care s-a trezit, după abandonarea comunismului, cu vistieria goală, dar care ştia că fostul regim împrăştiase bani, mărfuri şi servicii pe datorie în multe dintre „ţările prietene“?
Dar la un an după ce a preluat Rompetrol, Patriciu mută sediul companiei într-un paradis fiscal. Desigur, în acel moment statul nu prea avea ce impozite să perceapă de la un Rompetrol care afişa pierderi. Totuşi, această firmă fără o istorie de profit, deci de management iscusit, cumpără rafinăria Vega din Ploieşti, apoi Petros, actualul furnizor de servicii de sondă Rompetrol Well Services, şi, ulterior, rafinăria Petromidia. De ce a eşuat vânzarea rafinăriei în care Ceauşescu investise miliarde de dolari în tehnologia capabilă să proceseze petrolul iranian rămâne un mister, care poate fi dezlegat doar prin încărcătura mare de datorii, vreo 340 de milioane de dolari. A fost, de altfel, capcana în care a căzut întreaga economie românească, aceea a datoriilor imense faţă de bugetul statului, alimentate şi amplificate de inflaţia galopantă, ca atare, de dobânzi şi penalităţi imposibil de returnat. Să ne reamintim că în epocă dobânzile bancare percepute în miezul unei inflaţii de 200% erau practic imposibil de returnat.
Deci firmele mari, care fie că nu sunt interesate de povara datoriilor istorice, fie că nu sunt căutate şi invitate la privatizare, lasă loc liber iniţiativei locale. Patriciu cumpără deci în 2001 Petromidia de la Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) pentru 50,5 milioane de dolari şi îşi asumă datorii de 340 de milioane de dolari. În pachetul tranzacţiei au intrat şi investiţiile pentru mediu sau moderizare, evaluate la 225 de milioane de dolari.
Interesul dizolvă ideologiile
Doi ani mai târziu, aflăm că datoriile aproape că s-au dublat şi au atins 660 de milioane de dolari, deci nu doar că nu s-au returnat banii către stat, dar s-au acumulat noi penalităţi. În plus, leul se devalorizase cu peste 14% în acest interval, ca atare, datoria în lei s-a mărit şi mai mult. Cum a fost posibilă dublarea datoriei? Trebuie să recunoaştem că statul percepea dobânzi şi penalităţi imense, de neplătit. Pe de altă parte, se practica intens în epocă utilizarea aşa-numitului „credit fiscal“, adică se făceau toate plăţile, mai puţin cele către bugetele statului. Unele companii, mai active sau mai conectate, vezi cazul celor din media, au reuşit să-şi negocieze o ştergere de datorii şi o reeşalonare a părţii rămase. Aparent însă, Patriciu era un critic al guvernării de stânga şi nu a beneficiat de mecanismul de ştergere/reeşalonare acordat câtorva. Reuşeşte totuşi să-şi convingă adversarii de doctrină că soluţia optimă este transformarea datoriilor în obligaţiuni, exerciţiu practicat şi în lumea civilizată. Mai mult, Rompetrol avea active subevaluate şi, ca atare, noua schemă ar fi adus valoarea companiilor către realitatea pieţei. Curios este faptul că, în acel moment, FPS ar fi putut rezilia contractul de privatizare, deoarece nu fuseseră respectaţi termenii înţelegerii, care marcau cu multă claritate necesitatea returnării datoriei, în schimbul unei sume simbolice pe care o plătiseră „investitorii“ din paradisul fiscal. Putem considera că acela a fost şi momentul simbolic al bizarei alianţe între stânga şi liberali, în care Patriciu, principalul finanţator şi oarecum ideolog al liberalismului contemporan, a bătut palma cu PSD, în mâna căruia stătea pixul. Ce a urmat după n-a fost altceva decât consolidarea unei cârmuiri transpartinice în care nu mai conta ideologia, dogma economică, ci interesul individual şi de grup.
Obligaţiunile la sertar
După izbânda din 2003, când statul intrase în posesia unui pachet de obligaţiuni care reprezentau aproximativ 60% din valoarea de piaţă a Petromidia, care s-ar fi transformat în acţiuni în 2010, a urmat vânzarea grupului către KazMunaiGaz, compania de stat din Kazahstan. Între timp însă, grupul Rompetrol s-a extins în Franţa şi în Spania, cumpărând reţeaua de benzinării Dyneff. Procurorii descoperă acum că banii din afacerea românească intrau într-un circuit nebunesc direct în conturile off-shore ale grupului-mamă, fără a se sinchisi de recuperarea obligaţiunilor sau de investiţii majore. Kazahii ar fi plătit pentru 75% din grupul Rompetrol 1,1 miliarde de dolari, mult mai puţin decât anunţa valoarea de piaţă a companiei stabilită cu cinci ani în urmă, când Dyneff nu era în portofoliu. Probabil că la reducerea sumei cântărise şi perspectiva ca statul să devină acţionarul majoritar al rafinăriei Petromidia, asupra căreia apăsau obligaţiunile transformabile în acţiuni. Aici apare din nou întrebarea legitimă a procurorilor: de ce miniştrii de Finanţe, care gestionau obligaţiunile, nu au ales să listeze la Bursă obligaţiunile pe care le ţineau, neproductive, în portofoliu? Neştiinţă, lipsă de informare sau prăbuşire sub puterea de seducţie a miliardarului liberal?
Şpaga prin bursă
Între timp, Petromidia, curăţată de datorii, fusese listată la Bursa din Bucureşti, moment care a prilejuit o nouă mişcare dubioasă, celebra deja manipulare a pieţei de capital, exerciţiu prin care un grup de prieteni şi colaboratori a câştigat în câteva zile sume uriaşe de bani. Printre foştii camarazi de afaceri s-au strecurat şi noi alianţe, de tipul familiei liderului Partidului Conservator, Dan Voiculescu, care avea de altfel să ştampileze lărgirea USL. Mişcarea de a-şi îmbogăţi prietenii şi aliaţii prin manipularea preţurilor acţiunilor listate la Bursă a fost, într-un anume sens, cea mai elegantă şpagă dată vreodată în România, dacă ignorăm pierderile suferite de Rompetrol şi de restul acţionarilor fraieriţi şi buimăciţi.
Mai urma o bătălie, anume aceea prin care statul trebuia să accepte un compromis, în care să devină acţionar minoritar la Petromidia şi aici a început bătălia politică. Cât despre kazahi, ei au investit într-adevăr în rafinărie, dar banii livraţi bugetului României sunt, mai ales, cei colectaţi din taxele pe carburanţi din benzinăriile lor. În ciuda influenţei sale imense în spaţiul politic românesc, Dinu Patriciu nu a fost interesat şi de consolidarea statului, pe care a dinamitat-o, fie şi neplătindu-i impozite pentru banii încasaţi.
Dar istoria recentă a Rompetrol, fosta firmă ceauşistă de consultanţă, servicii şi afaceri petroliere, este şi expresia modului în care un afacerist amator, dar inteligent şi instruit, a transformat izolarea intelectuală a elitei economice de la putere, neştiinţa ei şi, pe alocuri, foamea ei de şpăgi într-un avantaj. Descoperim că liberalul care activa pe plan local fluturând sloganul „prin noi înşine“ înţelegea conceptul ca pe un instinct de animal de pradă. Naivii au perceput chemarea ca o tentativă de a păstra afacerile ţării pe mâinile românilor. Liberalul a descoperit fascinaţia paradisului fiscal şi, discret, şi-a mutat sediul afacerilor departe de Trezoreria ţării, căreia nu-i mai plătea de altfel taxe nici pentru veniturile proprii. Dispreţ, şmecherie, tupeu? O combinaţie malefică strălucită. //
