De același autor
La zece ani de la alegerile care au adus la putere majoritar guverne de stânga în America Latină, regimul inspirat de Hugo Chávez în Venezuela se află într-o situație extrem de dificilă și ocupă știrile internaționale cu ecoul unor deciziii dintre cele mai bizare și ineficiente, precum reducerea săptămânii de lucru la doar două zile.
Deși este o țară foarte bogată, Venezuela se confruntă cu o criză economică produsă de creșterea prețului petrolului (având o economie dependentă în mod copleșitor de acesta), cu un regim care a mizat din ce în ce mai mult pe alterarea caracterului democratic prin pedepsirea opoziției politice, amendarea cadrului instituțional pentru a favoriza chávismul etc.
Trei ani cu Nicolás Maduro: criza chavismului
Polarizarea reprezentării evenimentelor din Venezuela și a semnificației acestora face dificilă înțelegerea cursului regimului actual. Știrile internaționale preiau mai degrabă aspectele negative legate de viața în Venezuela și redau repetitiv informații despre lungile cozi pentru produse de bază sau măsurile luate pentru a stopa consumul de energie. De cealaltă parte, știrile produse de regimul Maduro oferă un discurs de propagandă și acuză opoziția de lipsurile regimului și fenomenul El Niño pentru seceta care s-a adăugat scăderii prețului petrolului, dar nu oferă soluții veritabile.
De altfel, pe 30 martie, jurnaliștii protestau împotriva cenzurii și aminteau că în cei trei ani de regim Maduro, 21 de ziare au trebuit să se închidă din cauza unei forme de cenzură economică. Cazul cel mai recent, din luna martie 2016, al masacrului de la Tumeremo, în care 28 de mineri au dispărut și s-a dovedit că au fost uciși, este emblematic. Acesta este cel mai recent exemplu de masacru al unor inocenți de către agenți ai statului despre care presa mainstream nu spune nimic.
La trei ani de la preluarea puterii de la Hugo Chávez, Nicolás Maduro a pierdut deja monopolul asupra regimului politic și se confruntă cu pierderea graduală a puterii pe care încearcă să o oprească prin toate mijloacele. Mandatul său ar trebui să se încheie peste încă trei ani, în 2019, dar opoziția reunită în Mesa de la Unidad Democratica și care a câștigat în mod covârșitor alegerile parlamentare din decembrie 2015 a depus, la începutul lunii mai, 1,85 milioane de semnături (de zece ori mai multe decât sunt necesare legal), primul pas pentru organizarea unui referendum pentru revocarea lui Nicolás Maduro. Consiliul Național Electoral întârzie însă confirmarea primirii acestora și deci demararea procesului de revocare.
Rezervele de petrol ale Venezuelei sunt estimate a fi cele mai mari din lume (298 de miliarde de barili). Scăderea prețului petrolului în mod dramatic, în ultimii ani, a lipsit regimul din Venezuela de resursele necesare pentru întreținerea modelului chávist. Prețul petrolului a început să scadă în august 2014, când era evaluat la 115 dolari barilul, ajungând la 30 de dolari în 2016. Cel mai dramatic este că, în ciuda enormelor rezerve de petrol, din 2014 Venezuela trebuie să importe petrol, inclusiv din SUA, pentru că infrastructura de exploatare a petrolului din Venezuela nu a fost dezvoltată, pentru că nu s-a investit în aceasta după naționalizarea companiei PDVSA de către Chávez.
Pentru că 95% din resursele de valută ale țării provin din vânzarea de petrol, importurile fiind asigurate din acestea, Venezuela are nevoie de un preț de peste 100 de dolari pentru baril ca să fie într-o situație favorabilă. Deciziile luate de Maduro nu au ajutat, ba chiar au agravat criza și acesta, lipsit fiind de carisma predecesorului său, apare acum mai degrabă ca un lider foarte slab. Seceta de anul acesta a contribuit la secarea rezervoarelor de apă care întrețin rezervele energetice și la închidearea barajului hidroelectric de la Guri, care furnizează 60% din energia țării. Criticii regimului remarcă faptul că lipsa de investiții în sistem și corupția promovată de regimul Chávez explică mult mai bine actuala criză energetică, cunoscută de Chávez încă din 2002, decât fenomenul climatic El Niño.
Pentru a limita amploarea lipsurilor, guvernul a introdus penele de curent zilnice, precum și limitarea consumului energetic și prin anularea orelor din școli vinerea, întreruperea curentului electric pentru 100 de mall-uri la începutul anului 2016. Încă și mai surprinzătoare a fost decizia de a limita săptămâna de lucru mai întâi la patru, apoi la trei și în fine la doar două zile (luni și marți) pentru angajații la stat și scurtarea acestor zile de lucru. Se adaugă la acestea și revenirea la ora oficială de dinainte ca aceasta să fie schimbată de Chávez, pentru a nu mai respecta fusul orar „imperialist“. Astfel, începând din 2007 și până în 30 aprilie 2016, Venezuela a utilizat un fus orar UTC –4:30, pe care-l folosise de altfel și între 1912 și 1965. Reducerea zilelor de lucru pentru angajații la stat a fost comentată și ca o decizie care să limiteze demersurile opoziției, căci toate măsurile pe care le pot pune în mișcare trebuie rezolvate de angajații diferitelor instituții în doar două zile de lucru pe săptămână.
Economia Venezuelei se află în recesiune din 2013 și inflația este apreciată a fi de 115% de guvern, dar între 300% și 700% de alți observatori internaționali; în plus, guvernul menține controlul asupra valutei din 2003 pentru a stopa schimburile de pe piața neagră. În februarie 2016, Curtea Constituțională decidea că Maduro putea guverna timp de 60 de zile prin decrete și că acesta nu avea nevoie de confirmarea de către Congres a declarării stării de urgență economică pe care a făcut-o în ianuarie și care nu a fost confirmată de Congresul dominat cu două treimi de opoziție. În mod excepțional, la începutul anului, prețul benzinei a crescut pentru prima dată în 20 de ani.
În fine, liderii opoziției din Venezuela rămân în închisoare deocamdată, în urma deciziei Curții Constituționale, care a anulat legea introdusă de opoziție pentru acordarea amnistiei. Printre cei vizați de amnistie se găsește și Leopoldo López, care este închis pentru o condamnare de 14 ani, fiind acuzat că a participat la organizarea protestelor împotria regimului Maduro din 2014.
Criza regimurilor de stânga din regiune...
Nu doar chávismul are probleme la 10 ani de la inaugurarea Noii Stângi, ci și alte guverne care fac parte din spectrul guvernelor de stânga din regiune. Cristina Fernández de Kirchner a părăsit președinția argentiniană după 12 ani de kirchnerismo (forma personalizată de ea și fostul său soț Néstor Kirchner de perónism). Alegerea unui președinte de dreapta în Argentina, în 2015, Mauricio Macri, a fost urmată de anularea unui număr important de măsuri privilegiate de C.F. de Kirchner, dar și de începerea urmăririi în justiție a acesteia pentru corupție. Și în Brazilia, președinta Dilma Rousseff, care reprezintă Partidul Muncitorilor (PT), se confruntă cu cea mai importantă criză a regimului său, ea fiind suspendată de Congres și așteptând ca revocarea sa să fie decisă în următoarele șase luni. Criza regimului a fost provocată și de megascandalurile de corupție care au implicat și reprezentanți ai PT și chiar apropiați ai președintei, deși nu și pe aceasta în mod direct.
În fine, după un mandat al președintelui Ollanta Humala, în Peru (fost militant de extremă stângă care a guvernat la centru, însă), după primul tur al alegerilor prezidențiale din aprilie a ieșit câștigătoare Keiko Fujimori, fiica fostului președinte Alberto Fujimori (1990-2010); acesta se află în închisoare pentru corupție și masacrele împotriva drepturilor omului săvârșite pe timpul „războiului contra terorismului“, adică al mișcării de gherilă Calea luminoasă. Alegerea lui Keiko în turul doi este aproape sigură, contracandidatul său fiind de altfel un politician care a susținut-o în trecut.
... și noua stângă europeană
În ciuda diferențelor extrem de importante între contextul european și cel sud-american, există comparații ale mișcării de stânga radicale care apare în America de Sud la jumătatea anilor 2000, numită și „noua stângă“, și mai recentele victorii ale stângii cu chip nou din Europa, și din cauza susținerii explicite pe care a acordat-o în special regimul lui Hugo Chávez lui Pablo Iglesias și Podemos în Spania, cât și lui Alexis Tsipras și Syriza în Grecia. Inspirația chávistă, dar și ceea ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani în Bolivia cu Evo Morales și în Ecuador cu Rafael Correa, pe care au remarcat-o cei care au comparat mișcările din Spania și Grecia, se leagă de discursul și strategia antineoliberalism, de utilizarea unor mass-media care să rupă dominația de către conglomerate de dreapta, încercarea de a păstra carisma liderului, dar într-un cadru democratic.
În aprilie 2016, ziarul de dreapta spaniol ABC prezenta un document conform căruia lideri ai Podemos (partid creat în 2014) ar fi primit de la guvernul Chávez 7,2 milioane de euro între 2008 și 2012 printr-un think tank (Centrul de Studii Politice și Sociale, CEPS) apropiat de mișcarea de stânga. Scopul acestui ajutor financiar era acela de a crea un partid apropiat chávismului în Europa. Pablo Iglesias, liderul Podemos, a negat aceste acuzații. Și între liderul Syriza, actualul premier grec Alexis Tsipras, și Hugo Chávez au fost evocate legături care ar fi constat și în sprijin direct al liderului sud-american pentru consolidarea unei mișcări de stânga puternice.
Ar fi interesant de analizat în ce măsură noii lideri ai stângii europene iau în considerare atât măsurile pozitive propuse de regimul Chávez, cât și eșecul acestuia de a construi un model viabil de democrație.