Argumentul „secerătorului“

Contrar a ceea ce se crede de multe ori, teoriile conspiraționiste nu sunt propriu-zis iraționale, ci, dimpotrivă, suferă de un exces de raționalism. În primul rând, ele presupun că totul în lume se lea­gă într-un mod rigid și univoc. Nu există în­tâm­plare sau arbitrar, iar coincidențele sunt doar apa­rente. În spatele lucrurilor și evenimentelor există întotdeauna o cauză bine determinată; mai mult, există voințe bine determinate, chiar dacă, firește, ascunse sub anonimat și prezentate sub denumiri convenționale colective, precum „Oculta“, „Sis­te­mul“ etc. Omul care controlează conspirația sau par­ticipă la ea este și el o făptură pur rațională, do­tată cu abilități excepționale și cu o inteligență fără cusur. De exemplu, într-o țară ca România, unde de cele mai multe ori instituțiile de stat func­ționează deficitar, conspiraționistul presupune că autorii conspirațiilor lucrează fără greșeală, când, de pildă, l-ar fi asasinat pe Condrea, mimând un ac­cident de mașină.

Filosofia conspiraționismului presupune, pe de o par­te, determinismul cel mai absolut, refuzând ori­ce hazard, pe de alta, este personalismul iarăși ab­solut, refuzând să vadă în evenimente altceva de­cât manifestarea unor voințe personalizate. Nu exis­tă forțe sau tendințe obiective, ci numai su­biective. La limită, și când e vreme rea, de vină sunt tot „ăia“. De asemenea, conspiraționismul ra­ționalizează cât poate istoria, tinzând să reducă tendințele și acțiunile istorice la ceea ce este cel mai măsurabil și numărabil: motivele economice. Elementele iraționale ale istoriei – fie că vorbim despre credințe, despre ambiție, invidie, teamă – sunt pe cât se poate eliminate din cadru.

De ce apar conspiraționismele? Cauza principală tre­buie să fie sentimentul neajutorării, pe care îl încercăm adesea. Lumea ne apare imensă, adesea ostilă, iar complexitatea ei desfide mereu în­cer­cările noastre de a o înțelege și interpreta corect. Apoi suntem, și nu fără motiv de multe ori, sus­picioși pe guvernele noastre; credem, și nu fără temei, că acestea ne ascund adevăruri incomode. Suspiciunea rezonabilă devine însă paranoia con­spiraționistă atunci când refuzăm să acordăm orice credit informațiilor oficiale, ba chiar vedem întotdeauna în spatele unor vădite erori și inad­vertențe cine știe ce motive obscure. O lume plani­ficată perfect rațional și a cărei cheie con­spi­ra­țio­nistul o posedă – nu se știe niciodată în ce fel – es­te adesea preferată unei lumi cu insule de ra­țio­nalitate și determinism scăldate de un ocean de ha­zard. Numai că aceasta din urmă lume este sin­gura adevărată.

Nu de puține ori, conspiraționismele vin în aju­to­rul unor guverne și conducători de state cu aspi­ra­ție autoritară sau de dominație. A inventa sau mă­car a susține presupuse conspirații – precum cea „ie­zuită“, în secolul XIX, sau cea „iudeo-masonică“, în secolul XX - s-a dovedit o armă propagandistică și de mobilizare so­cia­lă puternică, iar consecințele, oribile, se cunosc. Într-un alt sens, cons­pi­ra­ționismul susținut de media sau de po­liticieni interesați, așa cum se în­tâm­plă și la noi, invită opinia publică, dar și pe cei responsabili la pasivitate și resemnare. Dacă ai în față servicii atot­puternice, dacă toți suntem ascultați, monitorizați, înregistrați de ele, ce sens mai are să te agiți, să acționezi, să te revolți, să speri? Consecința prac­tică a conspiraționismului este că „nu se poate face nimic“, fiindcă tot „ei“ vor decide întotdeauna și întotdeauna vor avea câștig de cauză, chiar și atunci când aparențele sugerează contrariul, căci și o asemenea aparență min­ci­noasă e parte a conspirației.

În Antichitate, unii determiniști se fo­lo­seau de următorul argument (sau so­fism), numit „al secerătorului“: cel ca­re are un ogor de secerat poate fie să-l secere, fie să nu-l secere. Or, una dintre aceste două acțiuni este ne­ce­sară, fiindcă a fost determinată cauzal dintotdeauna. Așadar, nu contează ce vei face, deoarece oricum ceea ce este necesar să se întâmple se va întâmpla. Pasivitatea și neimplicarea devin jus­tificate rațional. La fel procedează și conspiraționistul: pentru el, de pildă, afacerea Condrea-Hexi este insolubilă. Niciodată – crede el – nu se va afla ce-i adevărat, iar ceea ce se va afla nu va fi adevărat, deoarece ei se opun. În consecință, dacă e simplu cetățean, conspiraționistul va comenta totul la o bere cu superioritatea gnosticului ca­re știe. Iar dacă chiar știe ceva, fiind­că e medic într-un spital de stat, sau șef de clinică, sau de secție, sau lu­crează sau a lucrat în vreo direcție de sănătate și a avut de-a face într-un fel sau în altul cu produsele dezinfectante res­pective și cu firma Hexi Pharma, atunci va tăcea, fiindcă, nu-i așa, ce­ea ce-i fatal să se întâmple se va în­tâm­­pla oricum, cu sau fără implicarea lui. Și atunci, convins că Marele Plan se realizează și fără el, poate dormi li­niș­tit. Liniștit? Există, ce-i drept, o mi­că problemă, care, uneori, nu prea des, dar nici chiar rar de tot, strică un ast­fel de somn: o numim con­știin­ță.