Iohannis. Punct și de la capăt

Marele PNL a fost proiectul care a făcut po­sibilă victoria la prezidențiale a lui Klaus Iohannis. Bilanțul perioadei de un an și jumătate care s-a scurs de atunci este legat de incapacitatea de a traduce în acțiuni po­litice, decizii gu­ver­na­men­tale sau legi mandatul pri­mit de președinte pe 16 no­iembrie 2014. Lăsând un partid fără lider, acceptând inerția PNL-isto-PDL-istă și alimentând mitul unui pre­ședinte care planează dea­supra vulgarei realități, Iohannis și-a ales singur rolul de res­pon­sabil al eșecului din 5 iunie. Un eșec aș­teptat în competiția cu PSD, dar, mult mai grav, un eșec moral și strategic care izolează PNL și îi limitează șansele pentru toamnă. Președintele țării nu este nici pe departe singurul responsabil, dar, din punc­tul de vedere al celor care l-au ales cu o largă majoritate, el devine țapul ispă­șitor. Iohannis a fost ales de o majoritate anti-PSD și pro-„un alt fel de politică“. A urmat un an de continuitate a guvernării PSD și o jumătate de an de guvernare care nu a deranjat PSD, ba din contra, i-a dat ocazia să pară a fi în opoziție.

Impostura unui PSD în opoziție a fost fă­cută posibilă de Iohannis și prin faptul că „a vândut“ publicului ideea unui guvern de tehnocrați reformiști, în condițiile în ca­re prea puțini miniștri s-au comportat în acest sens. Definiția tehnocratului pre­supunea că acești oameni sunt specialiști în politicile din domeniul pe care îl păs­to­resc și le pasă mai puțin de imaginea lor, știind că pe termen lung se va dovedi că de­ciziile lor sunt corecte. În schimb, ima­gi­nea generală a fost aceea a inacțiunii gu­vernamentale, care prelungea timiditatea prezidențială.

Campania PSD la nivel me­diatic s-a putut astfel con­centra pe doi ad­versari ca­re nu răspundeau pe mă­su­ră. Unul este gu­vernul de tehnocrați, un gu­vern care iese astfel în­frânt din ale­ge­rile locale, deși nu a par­ti­ci­pat politic și le-a organizat tehnic co­rect. Celălalt este Iohannis, care a încercat să răspundă în mod ezitant și nu a avut un mesaj coerent nici măcar la nivelul che­mării oamenilor la vot. A fost sim­p­to­ma­tic faptul că me­sa­jul ambasadorului SUA care îndemna ro­mâ­nii să nu voteze pentru corupți a fost mai vizibil decât me­sajul pre­zidențial. Io­hannis a postat pe Fa­ce­book un discurs ne­convingător, prin ca­re nu a marcat cu nimic importanța mo­men­tului, atitudine care a fost completată de gafa de a vota la București abia seara, de­limitându-se astfel de o înfrângere anun­țată. Dar asta a su­bli­niat și mai mult mă­sura în care a rămas prea aproape de reali­tă­țile sibiene și prea de­parte de res­pon­sa­bilitățile naționale. Gri­ja obsesivă pentru ima­gine și micile lașități din aceas­tă pe­ri­oadă sunt alte mo­tive pentru care privim către toamnă cu maximă îngri­jo­rare.

În aceste condiții, era imposibil ca PNL să fructifice ceva din mobilizarea electorală de la al doilea tur al prezidențialelor. Acum putem spune că această opor­tu­ni­tate is­to­rică a fost definitiv ratată și că proiectul Ma­relui PNL a eșuat. În schimb, mișcări an­tisistem, așa cum a fost Uniunea Salvați Bucureștiul, au demonstrat că acel elec­to­rat decisiv la prezidențiale, care vrea schim­ba­re cu orice preț, nu numai că exis­tă, dar că devine principalul ad­ver­sar al par­ti­du­lui prezidențial. Ce s-a în­tâm­plat la Bu­cu­rești este semnificativ pen­tru ce se poate în­tâmpla la toamnă. Deși PNL va ră­mâne fă­ră probleme al doilea partid din par­la­ment, asta o va face uti­li­zând vechile me­tode, prin care își va os­ti­liza și mai mult elec­toratul ca­re vrea schimbare, deci și par­tidul sau par­tidele pe care acest elec­torat le trimite în par­lament. Dincolo de po­­sibilitatea ca PSD să-și construiască o ma­joritate parlamen­ta­ră cu UDMR și ALDE, apare și scenariul în care această ma­jo­ri­tate nu există, dar nici PNL nu va găsi ali­ați pentru o ma­jo­ri­tate durabilă. În aceste condiții, ideea ex­pusă în ultima săptămână de campanie de un consilier prezidențial, ca­re vorbea de posi­bi­litatea prelungirii unei formule teh­no­cra­te la vârful Executivului pare o uto­pie. Par­lamentarii se vor com­por­ta cu to­tul altfel când vor avea patru ani de man­dat în față. Mulți s-au simțit umiliți în această pe­rioadă și vor încerca să-și ia re­vanșa, iar prima țintă va fi președintele Io­hannis.

Din aceste locale șeful statului iese astfel de mai multe ori înfrânt: prin eșecul PNL, prin soarta guvernului, care e decisă ex­clu­siv în ședințele PSD, și prin faptul că, acum, par­ti­dul lui Dragnea pornește de de­parte cu pr­ima șansă pentru alegerile par­lamentare.

Ce poate face Iohannis în acest context, în afară de faptul că trebuie să-și recunoască sieși responsabilitatea pentru actuala situa­ție? Scenariul cel mai coerent cu modelul de președinte pe care, până acum, cel pu­țin aparent, a încercat să-l impună ar por­ni de la constatarea raportului de forțe po­litice de la nivel național, reflectat și în par­lament. În aceste condiții, poate să re­nunțe la cauționarea politică a lui Cioloș, ceea ce ar duce la un guvern de coaliție în jurul PSD. Acest scenariu ne ajută ca, prin reducere la absurd, să înțelegem de ce Io­han­nis este condamnat să schimbe para­dig­ma raporturilor președinte-premier-PNL, una acum perdantă pentru toți trei.

Criza morală a iohannismului e sim­bo­li­za­tă de cel pe care îl anunțase drept viitor prim-ministru, Predoiu. Faptul că fostul ministru reformist al Justiției, care a girat faimoasele Coduri, și-a mințit în față pro­priul electorat, prezentând sondaje false, a rupt orice legătură de încredere între par­tidul prezidențial și societatea ne­cap­ti­vă. De acum totul va trebui reconstruit.