Micul Prinț în era digitală

Mark Haddon, autorul romanului care-a ge­nerat spectacolul O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, tradus și în Ro­mânia la Editura Trei, ne spune că aces­ta a fost adeseori asociat cu cărți precum De veghe-n lanul de secară sau Să ucizi o pasăre cântătoare, preferința lui per­so­na­lă fiind, de fapt, Mândrie și pre­ju­de­cată, de Jane Austen, romanul englezesc pe care l-ar fi avut în cap când a scris. Prin prisma spectacolului lui Bobi Pricop, de la Teatrul Național din București, mă gândesc că eroul său, Christopher Boone (în română numele, pronunțat Bun, i se po­trivește de minune), e un fel de Mic Prinț rătăcit în jungla orașului modern, cu oamenii lui indiferenți și răi, rigizi și meschini. Nu doar faptul că vrea să se fa­că astronaut ne duce cu gândul la stelele de unde vine și unde se întoarce deza­mă­git personajul lui Saint Exupery, ci mai ales puterea minții și a imaginației de care dă dovadă, asemenea omulețului căzut din lună și intrigat, vă amintiți?!, de fap­tul că oamenii nu pot vedea în desenul său despre șarpele boa care-a-nghițit un elefant decât o simplă pălărie.

Christopher iese din normalitate și pentru că are un handicap rar, o formă de autism înalt func­țional (sindromul Asper­ger), care-l face să fie reticent la atingerile umane și să caute mai degrabă să înțeleagă pe cale logică lumea din jur. E inteligent peste măsură, suprasensibil și scormonitor de adevăr, motiv pentru care ia pe cont propriu munca de detectiv pe ur­ma celui care a ucis bestial câinele ve­ci­nului. De la această scenă pleacă și ac­țiu­nea piesei adaptată de Simon Stephens, un tablou terifiant, ilustrat pe scenă prin­tr-un animal de butaforie în care e îm­plân­tată o furcă și care-și găsește pandantul la finalul spectacolului, în momentul tandru al împăcării, când tatăl îi dăruiește lui Christopher un cățeluș adevărat. Până acolo însă, puștiul e purtat de curiozitatea lui maladivă într-o aventură eroică, plină de capcane, cu oameni și fapte greu de în­țeles, cum ar fi acelea că mama lui despre care știa că a murit trăiește într-un alt loc, cu un alt bărbat. Nu doar străzile și me­troul sunt pentru el necunoscutele ecu­a­ției numită viață, ci și oamenii care le populează, chiar dacă aceștia sunt propriii lui părinți. Din fericire pentru Chris­to­pher, mai există și cerul înstelat la care vi­sează și pe care-l contemplă într-o scenă cheie, foarte frumoasă, împreună cu tatăl. Culcați pe spate în mijlocul unei platforme care se rotește și le răsfrânge imaginea în oglinzile din jur, cei doi trăiesc momentul de comuniune ca pe unul cosmic, stelar. „Aici, la Londra, nu se văd stelele... din cau­za poluării luminoase“, zice copilul, luându-și revanșa în această trăire oni­rică. Voit spectaculoasă, scena uzează de cele mai noi tehnologii pentru a crea un spațiu ireal, invadat de culoare, lumină și sunet. Cu ajutorul echipei - scenograful Adri­­an Damian, Dan Adrian Ionescu și Miz­dan (video), Alexei Turcan (muzica) și Andrei Florea (ligthing design) -, re­gi­zo­rul Bobi Pricop proiectează în virtual ima­ginea multiplicată a personajelor sale pen­tru care visul nu poate avea decât înfă­ți­șa­rea epocii digitale de azi. E un fel de con­solare, de împăcare a omului modern cu datele noii realități, care devine fascinantă și tulburătoare precum odinioară tehnica trompe l’oeil pentru omul Renașterii. Spec­tacolul e extrem vizual și multimedia, fo­lo­sind până la saturație posibilitățile apa­raturii de înaltă tehnologie. Până și actorii vorbesc la microfon, concurați fiind de un plan sonor-muzical sofisticat și insistent. Se naște o altfel de poezie, în care actorul tre­buie să se repoziționeze ca tehnică și mij­loace, interacționând cu spațiul nou cre­at și tipul de discurs scenic, dis­con­ti­nuu, eliptic, un colaj de scene cu pro­ta­goniști interșanjabili. Fluidul clasic cu care am fost obișnuiți urmărind relațiile din­tre personaje, structurarea ideilor și a atmosferei e înlocuit cu intersectări abrup­te ale liniilor biografice foarte asemă­nă­toa­re jocurilor-laser și traseelor brutale ale acestora.

Bobi Pricop accesează cu curaj, mai ales după experiența Robert Wilson de la Craiova (a fost asistentul marelui regizor vizual la spectacolul Rinocerii), acest gen de spectacol (unii zic că e un format de împrumut), lăsându-ne pe unii nos­tal­gici după începuturile sale mai romantice și poetica unui spectacol ca Iluzii, de pil­dă.

Altceva cred că trebuie remarcat însă sub aspectul performanței, și anume ca­pa­ci­tatea regizorului de a îndruma actorii spre un joc mobil, direct, integrat complicatei compoziții scenice cu rețeaua ei de cir­cui­te vizuale, auditive și faptului că fiecare din­tre ei are de interpretat mai multe ro­luri. Cu excepția lui Christopher, aceste personaje-argument, care participă la de­monstrația scenică a autorului cu vădit sus­pans polițienesc, presupun dificultatea tre­cerii de la simple apariții la realități con­vingătoare, în ciuda economiei de text și caracterului aleatoriu al aducerii lor în scenă.

Descoperindu-l pe Ciprian Ni­cu­la, distribuit în rolul ado^­les­centului, regizorul i-a dat șan­sa de a-și pune în valoare, și mai bine decât a făcut-o până acum, talentul special. Tânărul actor nu e departe de vârsta personajului, sau nu pa­re, având o candoare și o naturalețe native care sunt atuul lui principal și care îi re­zolvă în această direcție, de la sine, per­sonajele. În plus, e un bun comunicator de prim-plan când ni se adresează mo­no­logat, făcând abstracție de cortina de lumină, iar, atunci când aceasta dispare pentru ca să ne putem noi, spectatorii, pri­vi în oglinzile din fundal, pare un copil care-și ceartă tandru jucăriile. Ticurile atribuite handicapului invocat devin la Ci­prian organice și se folosește subtil de ele pentru a sublinia sau ascunde cuvintele. Deși după rolul Viskovitz, din alegoria ani­malieră jucată la Râmnicu Vâlcea, sau Jeff, adolescentul din Jocul de-a vacanța, părea că a spus tot despre posibilitățile lui în această zonă, rolul acesta îi dă șansa să performeze cu adevărat într-o distribuție de primă mână. Dintre ipostazele multiple și bine individualizate pe care le ilustrează, Emilian Oprea rămâne pregnant în rolul tatălui, răspândind căldură și înțelegere, ascunzându-și discret frustrările și vi^­no^­vă­țiile. Mama, în interpretarea actriței Car­men Ungureanu, excelează prin drama­tism, lăsând deoparte cochetăriile femeii ca­re-a fugit de răspundere, părăsind do­mi­ciliul conjugal. Ana Ciontea, cu desă­vâr­și­tul ei profesionalism, conferă aparițiilor ei, cu ajutorul unor elemente de costum su­gestive create de Liliana Cenean, preg­nanță, descriind colorat o parte a pei­sa­jului urban feminin de sorginte conser­va­toare, iar Rodicăi Ionescu îi stă bine pos­tura de dascăl cooperant, mai altfel, adică, decât prototipul negativ și stereotip al profesorului cicălitor. Cu toții gravitează în jurul adolescentului, al acestui alt prinț al spațiilor pure, în căutarea unei uma­ni­tăți pierdute, dar intens tehnologizate.