„Marele Jaf“ și pedagogia infernală

Ne aflăm la intersecția sângerândă dintre istorie și memorie, pe teritoriul rănilor deschise. Am mai avut ocazia să scriu des­pre Marele Jaf, una dintre cele mai stranii afaceri politice din Ro­mâ­nia lui Gheorghiu-Dej. În­tre timp, am fost în le­gă­tu­ră cu Sanda Kaufman, fiica lui Haralambie (Harry) Obe­deanu (unul dintre cei exe­cutați în 1960) și a Norei Obedeanu. Cercetătoare la Institutul de Igienă și Să­nătate Publică, Nora a fost ea însăși arestată și an­che­tată în legătură cu dis­cu­ții­le politice purtate în cercul fraților Ioanid. Grație Sandei, am intrat în legătură cu unchiul ei, Michael Hanganu, care trăiește în Israel, un om care de decenii se ocupă de acest tenebros subiect. Până acum, du­pă știința mea, informațiile și ipotezele fa­miliei Obedeanu nu au prea fost auzite. Încerc să le discut în acest articol. Le mul­țumesc, Sandei și lui Michael, pentru că au încredere în mine.

Există două documentare despre acest mis­terios și teribil de încâlcit subiect: Re­construction al Irinei Lusztig (nepoata de fiică a Monicăi Sevianu) și Marele Jaf co­munist de Alexandru Solomon. Împreună cu istoricul Radu Ioanid, am fost con­sul­tant pentru Reconstruction (titlul trimite la documentarul Securității, Recons­ti­tui­rea, regizat de Virgil Calotescu). Filmul Clo­ser to the Moon al regizorului Nae Ca­ranfil este o ficționalizare a unor infor­maţii despre ceea ce s-a petrecut în 1959. Nu este, și nici nu pretinde a fi, un do­cu­mentar istoric.

Am citit la CNSAS documente fascinante le­gate de ancheta care a dus la proces și la sentințele de condamnare la moarte. Este limpede că avem de-a face cu o afacere po­litică, deci că scenariul „marelui jaf“ este subordonat unui megascenariu menit să de­monstreze lipsa de loialitate a unui grup de intelectuali proveniți, fără ex­cep­ție, din mediul ilegaliștilor evrei.

Ce au însemnat anii 1958-1959

Propun să rămânem deocamdată la at­mos­fera politică hiperîncărcată din 1959. În 1958 avuseseră loc epurări teribile în partid. Cei mai vocali critici ai lui Dej au fost excluși, unii chiar arestați (cunosc, de pildă, cazul lui Grigore Răceanu). Are loc, pe acest fundal, etnicizarea rapidă a apara­tului de partid și de stat, inclusiv MAI și MAE. Să menționez ce s-a petrecut în Co­merțul Exterior (arestarea și condamnarea unor Donath, Rosinger, Milea Vulih). Se ur­mărește justificarea ideologică pentru aceste eliminări, junii turci (gen Negrea, Enoiu, Briceag și alți anchetatori) primesc sarcini precise.

În conducerea de partid, tartorul ideo­lo­giei este Leonte Răutu, între altele res­pon­sabil cu emigrarea evreilor. În iunie 1958 se produce cutremurul politic despre care vorbeam (Plenara din iunie, un veritabil masacru politic al ilegaliștilor) și plecarea trupelor sovietice. Unii ilegaliști evrei sunt priviți ca lipsiți de credibilitate, vor­besc vrute și nevrute, bârfesc, comentează etc. E nevoie de o lecție aspră, bolșevică, me­nită să bage spaima în acești inte­lec­tuali lipsiți de conștiință de clasă. Fizi­cia­nul Paul Ioanid e legat de sovietici. Fratele său s-a abătut grav de la morala socialistă. A sfidat clanul Drăghici-Cziko, a divorțat de sora Martei, atot­pu­ter­nica soție a ministrului de Interne, adevăratul șef al Securității.

În acest context, mă in­te­resează cazul Harry Obe­deanu: intelectual, activist pe „frontul ideologic“, pro­fesor de jurnalism la „Ște­fan Gheorghiu“, prieten cu Paul Ioanid, el poate fi prezentat ca un fel de „ide­o­­log“ al grupului. În istoria comunismului, fracțiunile erau inventate de către an­che­tatori. Întâlniri accidentale erau prezen­tate drept vaste conspirații.

Repet, e vorba de ipoteze. Deci ideea ar fi că la Comitetul Central, în condiții de ma­xim secret, câțiva oameni (doi sau trei) pun la cale un asemenea scenariu. Este exact ceea ce afirmă torționarul Enoiu în fil­mul Marele Jaf comunist al regizorului Alexandru Solomon. Din acest moment ma­șinăria intră în funcțiune. Cei șase (fra­ții Ioanid, Obedeanu, Sașa Mușat, Igor și Monica Sevianu) încep să fie urmăriți zi și noapte. La MAI se configurează scenariul „jafului“. Cei șase sunt arestați, torturați (fi­zic și psihic), amenințați. Restul este ce­ea ce se știe. The missing part ar fi ce-am scris mai înainte. Dar extrem de greu, da­că nu imposibil, de dovedit. Au rămas do­cumentele pe care ei au vrut să le lase, ministrul Alexandru Drăghici, colonelul Hristache Zambetti, căpitanul (pe atunci) Gheorghe Enoiu.

Știm foarte puțin despre un personaj care e menționat frecvent în anchete, Ion Cri­șan. Mi-a vorbit despre el și profesorul Pa­ul Cornea în iunie 2014, la București. Re­iau aici câteva date semnificative: activ în Securitate în anii ’50, bodyguard al lui Gheorghiu-Dej, agent provocator în cazul Alexandru Jar (1956), ajuns director ad­junct al Bibliotecii Academiei. Crișan, ca­re era prieten apropiat cu cei arestați, par­ticipa la discuțiile lor, a scăpat neatins, a emigrat în Brazilia în jur de 1961...

În memoriile sale, doctorul Gheorghe Bră­tescu, ginerele Anei Pauker, sugera că ro­lul-cheie în întreaga poveste (story) l-ar fi jucat Alexandru Mușat. Acesta a fost, în mod cert, agent al Securității, în această calitate a „defectat“ în Franța, unde s-a infiltrat în cercurile exilului românesc. A re­venit în țară, a ajuns prodecan și se­cre­tar de partid la Facultatea de Istorie a Universității din București, de unde a fost scos în urma conflictului cu pro­fe­so­rul Andrei Oțetea. Ca istoric era nul, dar, se pare, era de o inteligență scăpărătoare. Dar, cum îmi scria Sanda Kaufman: „Ipo­teza Mușat are probleme (dacă n-ar avea, mie nu mi-ar păsa – eu vreau să știu adevărul și cred că asta rămâne greu). Deci ipoteza asta e mai mult bună pentru filme, unde aventurierii sunt «alluring», și pentru povestea romantică a unui protest sinucigaș care știm că nu a fost cazul. Ipoteza Mușat:

­– nu are motiv valabil (în afară de faptul că era aventurier);

– nu se prea potrivește cu ce știm;

– nu rezolvă ce știm că au fost motive per­sonale ale lui Drăghici și motive po­li­tice;

– nu explică cum 5 alți oameni foarte deș­tepți, cu experiență despre regim (in­clusiv un colonel de Securitate care pro­babil cunoștea metodele) și care se știau urmăriți, s-au lăsat provocați de un aventurier, ca oile.

Dar pot să-mi imaginez că partea aven­turoasă a lui Mușat a făcut ca regimul să vrea să scape de el cât mai repede, îna­inte de a fi apucat să-și povestească aven­turile... Pentru că trebuie să răs­pun­dem la întrebarea: de ce ăștia 6?

Lică Ioanid avea probleme cu Drăghici. Mo­nica era o reîntoarsă din Israel. Gugu (Igor Sevianu) era și el «aventurier» și deci periculos pentru regim. La fel și Mu­șat. Paul Ioanid era asociat cu Rusia de care românii voiau să scape când au în­tors foaia. Deci cel mai puțin motiv avea musca în lapte, tatăl meu (în afară de cei mulți prieteni pe care îi avea și în afară de deziluzia de care vorbea, și fap­tul că era prieten bun cu Paul Ioanid).“ Se află în aceste rânduri un punct de ve­de­re care trebuie neapărat luat în con­si­de­rație când ne ocupăm de acest subiect.

Acționând conform scenariului

În dosarele de la CNSAS apar și așa-zise ma­nifeste pe care, pasămite, membrii „ban­dei Ioanid“ le-ar fi trimis, prin poș­tă, către diverse fabrici din București. În opinia mea, sunt făcături securiste. Reiese că, în primă fază, era vorba de născocirea unui complot politic. Ulterior, tematica po­litică se estompează, nu se mai vorbește de pregătirea de „atentate teroriste“ îm­po­triva lui Drăghici și Răutu. Crima este, în această a doua fază, una crapuloasă, nu politică. Obedeanu, care nici măcar nu a participat la „jaf“, este și el condamnat la moarte și executat. Când colonelul Ale­xandru (Lică) Ioanid, pe atunci încă șef al Miliției Judiciare, a anunțat că va divorța, deci că va părăsi clanul Drăghici, se pare că acesta i-ar fi spus: „Am să te distrug“. Ca și din Securitate, din famiglia Drăghici se ieșea doar cu picioarele înainte. Astfel a ieșit și Lică Ioanid...

„Răzbunarea familiei Drăghici“, îmi spu­nea sora mamei mele, Cristina Luca-Boi­co. Îmi scrie Michael Hanganu: „Drăghici i-a dat probabil lui Zambetti sarcina să-i lichideze. Presupun că Zambetti (numai el, nu prin altcineva) i-a chemat pe toți (sau poate numai pe Lică?) și le-a zis că are material să-i închidă pe viață. Le-a propus să facă furtul având grijă să nu fie prinși și atunci li se va da drumul să plece, care ce vor ei. Hary nu mi-a spus că vrea să plece, dar probabil că ar fi fost de acord să plece, dar nu pentru că erau sioniști, ci pentru că trăitul era periculos în România. Ar fi plecat unde se putea“.

Din câte știu, dosarul colonelului, ulterior ge­neral-maior (r) Hristache Zambetti (1915-2004) este încă intruvabil. A dus cu el în mormânt secretul acestei încurcate, halucinante istorii, una în care se întretaie iluzii, trădări, himere, planuri malefice, naivități fără margini, spaime și, mai ales, reluarea, în atmosfera paranoică a co­mu­nismului românesc al anilor ’50, a vechii diversiuni a țapului ispășitor. Concluzia mea provizorie: întâi a fost scris scenariul, pe urmă a fost mis en ouevre, cu „ac­to­rii“ desemnați să servească, sub teribile pre­siuni psihologice și, probabil, fizice, scopurile a ceea ce marea istorică Annie Kriegel a numit, scriind despre procesele-spec­tacol din „democrațiile populare“, pe­dagogia infernală.