Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Mihnea
2016-06-21
2
Nu a existat persoană care să fi susținut mai mult și mai dezinteresat revista 22 și GDS ca Mihnea Berindei.

 

I-am cunoscut mai întâi acțiunile și abia, la o bună bucată de timp, câteva luni, l-am văzut și l-am identificat ca fiind el, Mih­nea Berindei. De altfel, despre imensa și atât de fireasca lui discreție ar fi atâtea de spus azi, când, la Veneția, „locul în care mi-ar plăcea să îmbătrânesc“, așa cum spunea el, Mihnea a dispărut. Numai că dis­creția care lipsește, vai!, celor mai mulți dintre noi era dublată la Mihnea de o la fel de imensă și la fel de firească gene­ro­zitate. Dacă mai amintesc și de energia lui încăpățânată (era Berbec!) și de ușurința de a înnoda relații în cele mai variate me­dii omenești ne-am putea explica măcar în parte vestita lui eficacitate de care au beneficiat/profitat toți cei care i-am fost prieteni, dar și mulți, foarte mulți care îl căutau și cultivau chiar pentru asta. Nu a fost român din Franța sau din România ca­re să-i ceară ceva, de la medicamente, vi­ză, cameră de locuit într-un sejur la Paris, până la întâlniri cu persoane influente, re­comandări de burse etc., pe care Mihnea să nu-l fi ajutat. Părea că știe mereu ce e de făcut și cu cine. Părea că are timp și pen­tru tine. Și mai părea că nu știe/nu poate să spună nimănui nu.

 

Totul era urgent, totul era pe muchie de cuțit în acel nebunesc început de an 1990. Iliescu, FSN, mineri. Aterizasem în 6 ianuarie în miezul vulcanului civic, în Ca­lea Victoriei 120. La GDS soseau mereu per­sonalități care ne încurajau – Adam Mich­nik, Alain Besançon, André Glucks­mann, fără să știu că de Mihnea erau aduși toți acești mesageri ai lumii libere. Apoi, timp de o lună, înaintea primelor ale­geri libere din 20 mai 1990, când mă îm­părțeam între redacție, tipografie și Pia­ța Universității, mă tot intersectam cu o trupă de tineri francezi care ocupase par­terul clădirii – ziua trebăluiau la o mașină manuală, confecționând și multiplicând afișe electorale (la acea rundă de alegeri, GDS a avut o listă de independenți) pe ca­re, în echipe, le distribuiau apoi în oraș. Noap­tea dormeau pe jos, în sala de șe­dințe. Erau studenții lui Mihnea, aduși de el de la Paris, și nu le-au stat mâinile și pi­cioarele vreme de o lună în serviciul cau­zei noastre.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-palade-1.jpg

Mihnea Berindei la GDS la sfârşitul anilor ‘90

 

Mai văzusem cum, în sala din fund, per­pen­diculară pe cea de ședințe, prinsese via­ță o bibliotecă faină (azi nu mai e), cu rafturi până în tavan, doldora de volume ele­gante la care nici nu visasem – En­ci­clo­pedia Britanică, dicționare, cărți esențiale privind democrația și societatea deschisă, colecții de reviste. Nu știam că acea is­pra­vă minunată se datora tot lui Mihnea. În fine, în mansarda de deasupra spațiului în care avea să se deschidă mai târziu prima librărie Humanitas, Libération, la su­ges­tia imperativă a lui Mihnea, donase un trans­port masiv de mașini de scris (din ca­re și eu am avut una, în plus, electrică).

 

Când în iulie 1990 am aterizat, în fine, la Paris (mai mult la fi­gu­rat, căci la propriu nu mai țin minte nimic), între românii care m-au întâmpinat (de exemplu, Gabriel Liiceanu, evacuat în ultima clipă din calea minerilor), cerându-mi vești, cât mai multe vești și ziare din țară, Mih­nea Berindei, ca și cum ne cunoșteam de-o viață, m-a abordat direct și lui i-am în­mânat tot ce aveam – ziare, mărturii ale victimelor mineriadei, comunicate, dis­cur­suri, fotografii (între ele, celebra fotografie a lui Marian Munteanu pe patul de spital, tumefiat de bâtele minerilor și pe care Mih­nea a dus-o la Amnesty International, devenind afiș și emblemă a atrocităților de la București, din iunie 1990). Cred că el deja începuse, alături de Anne Planche și Ariadna Combes, redactarea volumului Mi­neriada 13-15 iunie/Realitatea unei pu­teri neocomuniste, care avea să apară chiar în acea toamnă la Paris și mai târziu la Humanitas, în București.

 

Tot atunci am aflat, dar nu, nu de la el, cât de important, cât de eficient fusese Mihnea în susținerea disidenților din Ro­mânia – Paul Goma, Vasile Paraschiv, Doi­na Cornea, Radu Filipescu, Gabriel Andre­escu. Am aflat de la ziariștii francezi ins­tructați și trimiși de el în România lui Ceau­șescu să scrie și să ia interviuri. Am aflat de la Paul Goma cum Mihnea l-a tâ­rât efectiv pe jurnalistul Bernard Poulet, îna­inte de a ajunge la spital, să susțină o conferință de presă, deși acesta, prins și stâl­cit în bătaie de securiști într-o ase­menea expediție, abia se mai ținea pe pi­cioare. Peste câțiva ani, doamna Berindei, mama lui, ne povestise amuzată cum în­ce­puse pentru Mihnea implicarea în ches­tiu­nea românească: ajunsă cu greu la Pa­ris, după fuga lui din țară în 1970, i-a spus fiu­lui, care cam mârâia, că ar vrea s-o vadă pe fosta ei colegă de școală, Monica Lo­vi­nes­cu. Așa s-a petrecut întâlnirea lui Mih­nea cu Monicii (Monica Lovinescu și Vir­gil Ierunca), întâlnire ce avea să pe­ce­tluiască și să canalizeze pentru totdeauna preo­cu­pa­rea lui Mihnea pentru nefericirile Ro­mâ­niei. (De altfel, jurnalele Monicăi Lo­vi­nes­cu sunt pline de referiri la cât de mult a putut face Mihnea Berindei pentru disi­den­ții români în anii ceaușismului.) Dar Opé­ration Villages Roumains? Tot prin efor­tu­rile lui, începând din 1988, lo­ca­lități bel­gie­ne, elvețiene, franceze, olan­deze, 1.100 în total, au adoptat câte un sat românesc amenințat de furia demolării ceaușiste.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-palade-2.jpg

Mihnea Berindei la lansarea numărului 1001 al revistei 22 (mai 2009)

 

Mihnea mi-a lăsat, la un mo­ment dat,  un pachețel cu ceai Lipton, rugându-mă să i-l duc lui Coco, bunica lui, pentru că el nu mai apucase s-o facă. I-am dat telefon doamnei Balș și m-am prezentat la ușa apartamentului ei din unul dintre blocurile de pe Colentina. Mi-a deschis o doamnă în vârstă (trecuse bi­ne de 90 de ani), cu ochi scăpărători, fa­ță prelungă și osoasă, mi-a strâns tare mâ­na și m-a poftit în casă. Mă aștepta. Pe mă­suța dintre fotoliul pe care mi l-a in­di­cat și scaunul ei era un platou minuscul cu și mai minuscule bucățele de brânză și slăninuță. Am ciugulit cu ea și am băut do­uă țuici mai puțin minuscule. Și-așa avea să fie de fiecare dată când ajungeam la ea, plus fabuloasele ei povești – cum a fost soră medicală în primul război, cum se plic­tisea ca tânără soție pe moșia din Ol­tenia, cum a divorțat (la acea vreme!), în­drăgostindu-se de Balș, cel de al doilea soț, cum mergea la balurile de la Palatul Can­tacuzino, cum străbătea Bucureștiul ani­lor ’20, ’30 la volan, cum a fost ares­ta­tă, cum a scos-o din închisoare pe nora ei, d-na Berindei, cu fetița născută acolo, atât de slabă că la un an nu putea să-și țină gâtul, cum a vândut un rubin ca să poată să-i trimita undeva, la țară, pe ne­poții ei, Mihnea și Ruxandra, să se între­meze, cum îi primea pe ziariștii francezi trimiși de Mihnea și cum îi conducea cu Trabantul ei la anumite adrese, cum a scotocit în vremea comuniștilor ca să dea de urma soțului ei, arestat și dispărut, cum l-a găsit, cum i-a dezgropat ose­min­tele și a venit cu ele puse într-o valijoară ținută pe genunchi în tren, cum se chi­nuia să recupereze pământurile ei de la Costinești, sat care își luase numele de la tatăl ei, Costinescu. Era de o vitalitate ex­traordinară, încă seducătoare ca femeie și cu mintea brici. De la ea, din poveștile ei am aflat că Mihnea, care nu suflase ni­cio­dată nicio vorbă, este dintr-o mare familie aristocrată din care doar el (în epocă având vreo doi ani) și, miraculos, taică-su, Dan Berindei, nu făcuseră pușcărie.

 

Imediat după 22 decembrie 1989, Mih­nea a venit la București, prin Bul­ga­ria. Pe Otopeni trăgeau teroriștii lui Iliescu. I-a căutat pe toți cei știuți numai după nume și din rarele te­lefoane și, răzbind tenace prin valurile de euforie, i-a reunit pe toți și i-a îndemnat să se constituie într-un grup civic, Grupul pentru Dialog Social. Pe 31 decembrie, GDS devenea, cu acte în regulă, prima or­ganizație civică din România post-ceau­șis­tă. În 20 ianuarie 1990, apărea primul nu­măr din revista 22. Am fost în redacție din 6 ianuarie și pot depune mărturie că nu a existat persoană care să fi susținut mai mult și mai dezinteresat revista și GDS ca Mihnea Berindei. De altfel, citea atent revista cap-coadă și, de fiecare dată, critic. Într-un fel, revista 22 era și a lui. Păs­tra toate numerele, aranjate cu aju­to­rul lui Catherine, soția lui, în cutii, pe ani.

 

În toamna trecută, prin noiembrie, l-am văzut pentru ultima dată. Eram cu Radu Filipescu și Armand. Am mâncat în sala de ședințe a GDS, transformată în res­tau­rant atunci când nu au loc întâlniri. Sala de bibliotecă e acum bar. I-am surprins privirea și micul rictus ca un zâmbet scurt. Părea să spună - asta a fost tot?

TAGS : Mihnea GDS revista 22 Iliescu FSN
Recomandari
Comentarii
lmihai 2016-06-21
Va multumim d-na Palade pt. aceste povestiri minunatae despre acest Om - Mihnea Berindei pe care , multi dintre noi romanii habar nu avem!
Incet , incet valorile nestiute ale acestei natii care, din nefericire , ne autodistrugem cu buna sau rea credinta, ne parasesc fara macar sa apucam sa le spunem - Multumesc!
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Liviu din Timisoara 2016-06-24
A trebuit sa moara ca sa auzim de domnia sa ... Iata, sunt cel putin 3 articole care-i sunt dedicate. Un anonim. Nu conteaza, bine ca televiziunile au rating cu tot felul de can-can-uri ... ne spun povesti cu" Leana si Costel "...cum s-au imbatat, cum si-au spart capetele, cum traiesc in mizerie , cati copii au facut ... ori care ce buze si-au mai umflat.
Total 2 comments.
3781
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori