O viziune a prizonieratului în Germania

(Re)publicarea memoriilor militarilor ro­mâni implicaţi şi supravieţuind celor două războaie mondiale reprezintă un aspect im­portant al fenomenului de recuperare me­morialistică, derulată din 1989 încoace, pentru că, indiferent dacă ostaşii ro­mâni avuseseră norocul să fie implicaţi într-o luptă ca­re convenea şi propagandei comuniste, totuşi, chiar şi în acest caz, relatările me­mo­rialistice riscau să cu­prin­dă destule detalii care ar fi trebuit eliminate, fiind neconvenabile (menţiuni la adresa Regelui sau monarhiei, la dragostea de ţară pe stil vechi, la un mod de a trăi extrem de burghez, care nu putea trece de cenzura comunistă obtuză).

Maiorul Caracaş a căzut pri­zo­nier la începutul lunii no­iembrie 1916 în zona mun­ţilor Carpaţi care înconjoară Predealul (Clăbucetul Tau­ru­lui), în contextul necruţătoarei con­tra­ofensive a Puterilor Centrale, condusă de germani (la nord de Carpaţi sub comanda lui Falkenhayn şi la sud de Dunăre sub co­manda lui Mackensen) asupra naivei şi complet nepregătitei Românii. Transportat la Braşov şi mai apoi spre Sibiu, unde a fost îmbarcat în vagoane pentru vite cu di­recţia Germania de Nord, Caracaş a ajuns alături de alte sute de ofiţeri români în la­gărul instalat de nemţi în Insula Stralsund, din Marea Baltică, unde şi-a petrecut în con­diţii destul de mizere, cel puţin pentru statutul său de ofiţer, iarna dintre 1916-1917. Caracaş nu a avut stare în captivitatea ger­mană, încercând de trei ori să evadeze, de două ori chiar reuşind să părăsească lagă­rul. Prima evadare a fost chiar o adevărată aventură. În luna ianuarie 1917, Caracaş, mutat într-un alt lagăr pentru prizonieri din Germania de Nord (totuşi, pe con­ti­nent!), a profitat de vremea urâtă pentru ca în timpul nopţii să se strecoare pe sub două rânduri de sârmă ghimpată şi să ajun­gă pe jos la o gară din apropiere, de unde a luat trenul către Hanovra. Probabil nici nemţii nu credeau că cineva ar putea fugi din apropierea Mării Nordului către România. A ajuns la Berlin fără să fie legi­ti­mat de nimeni şi fără ca germana lui stri­cată să stârnească cine ştie ce suspiciuni. La Berlin s-a dus la casa lui Alexandru Beldiman, fostul amabasador al României la Berlin, care trăia într-un apartament con­fortabil, a cărui adresă îi fusese oferită de un alt ofiţer care îl cunoştea personal pe fostul diplomat. Beldiman şi soţia l-au ajutat pe Caracaş cu bani, provizii şi in­for­maţii, spunându-i să ia trenul către sudul Germaniei pentru a trece graniţa cu El­ve­ţia. Până la urmă, a fost prins tocmai în Ba­varia, destul de aproape de graniţa cu El­veţia, însă autorităţile bavareze nu au fost foarte aspre cu el, trimiţându-l înapoi cu escortă. Drept pedeapsă, a fost trimis cinci luni în fortul de maximă siguranţă Zorndorf, din apropierea Berlinului, unde s-a întâlnit cu alţi ofiţeri francezi, englezi şi ruşi re­calcitranţi şi pe care auto­rităţile germane doreau să-i izoleze de ceilalţi prizonieri de război. Aici a întâlnit do­uă ordonanţe basarabene ca^­re făcuseră parte din Ar­mata Ţaristă. Atât ofiţerii francezi, cât şi cei ruşi l-au ajutat şi l-au hrănit bine, având în vedere că primeau suficiente pachete cu alimente şi alte pro­duse prin intermediul Crucii Roşii. Cara­caş nu primea nimic. Cel mai bine o du­ceau ofiţerii britanici, care primeau foarte multe conserve, pe care, neavând ce face cu ele (erau invidiaţi chiar şi de nemţi, ca­re începuseră să sufere de mari lipsuri ali­mentare), le ofereau ruşilor şi românilor. Caracaş şi-a petrecut timpul studiind lim­ba germană în bibliotecă, plimbându-se, plănuind noi evadări, făcând conversţii cu ceilalţi ofiţeri.

Relatarea maiorului se ter­mină brusc, oda­tă cu sosirea în România (încă ocupată de germani), în iulie 1918. Nu ştim dacă a luat parte la Campania din 1919 împotriva Ungariei bolşevice, dar mai degrabă e pu­ţin probabil, având în vedere că nu era ofi­ţer activ. Ar fi fost interesant pentru citi­to­rul de astăzi să descopere imaginea Ro­mâniei din iulie 1918, însă, pentru Cara­caș, care şi-a scris memoriile la scurt timp de la terminarea războiului şi re­ve­nirea acasă, această perspectivă nu pare a-l fi interesat. Contemporanii lui din 1920, când a apărut prima ediţie, aveau proas­pete în memorie evenimentele care se derulaseră cu numai doi ani înainte, nu dintre cele mai vesele, pe care mai de­grabă le-ar fi vrut uitate. Pusă la colţ de Revoluţia bolşevică şi debandada din Im­periul Rus, România semnase cu Puterile Centrale Pacea de la Buftea (7 mai 1918), care prevedea condiţii foarte dure¹, dar tocmai în urma acestui document şi pri­zonierii de război români deţinuţi de Pu­terile Centrale au început a fi, treptat, eli­beraţi. De fapt, un mic semn de bună­vo­inţă pe care-l arătau germanii, care nu visau, evident, că aceşti militari ar mai pu­tea să lupte împotriva lor sau a Puterilor Centrale, având în vedere că Frontul de Est părea a fi complet lichidat, Rusia, ie­şită din război, plonjând într-unul civil, iar România, înconjurată din toate părţile de armate ostile. România era împărţită în două zone, cea aflată în continuare sub ocu­paţia forţelor militare ale Puterilor Cen­trale, cu capitala la Bucureşti, şi Mol­do­va, unde se afla în continuare Casa Re­gală şi Armata Română, reorganizată şi mult mai experimentată, după ce res­pin­sese ofensivele germane din vara anului 1917 (la Oituz şi Mărăşeşti).

Fără simţ literar deosebit, după cum remarca în prefaţă şi is­to­ri­cul Ion Bulei, folosind dese clişee caracteristice timpului său lite­rar, Caracaş oferă o imagine a so­cietăţii germane deja implicate de doi ani şi jumătate în războiul mondial şi, în ace­laşi timp, pe măsură ce experienţa lui în prizonierat se prelungea, mai ales, din cauza celor trei tentative de evadare şi a de­­gradării condiţiilor de viaţă, dar şi a mo­ra­lului poporului german: „În lungul ză­rii, în apropierea satelor, femeile duceau greul muncii. La pădure, după lemne, la plug şi la săpat nu se zăreau decât femei. Prin truda lor, ele duceau războiul tot aşa de greu, războiul dinlăuntru: lupta pen­tru trai.“ „Bătrânii sunt în special ace­ia cari îmi preocupă mai des pri­vi­rea, căci ei sunt cei mai numeroşi. Ici şi colo, câte un tânăr infirm trece gânditor, târându-şi piciorul de lemn; dincolo, altul, strâmtorat de lipsa unei mâini sau a unui ochi.“ „Privelişti triste şi în­du­io­şătoare, care pot mişca şi sufletele cele mai tari: soldaţi bătrâni care aşteaptă în gări, înconjuraţi de neveste şi de copii, pleacă pe front.“ Pe măsură ce pierderile umane creşteau, şi Germania, în ciuda dis­ciplinei şi puterii de foc, a fost nevoită să mobilizeze contingente din ce în ce mai bătrâne. Oricum, nu era uşor să acoperi cu trupe atât de multe fronturi, şi având în vedere lipsurile grave ale armatelor alia­te (cea austro-ungară, bulgară sau oto­mană).

Imaginea oferită de maiorul Caracaș este edificatoare şi pentru că ne oferă ocazia de a compara tratamentul apli­cat prizonierilor de război în primul şi cel de al doilea război mondial, chiar şi în Germania. În primul război, statutul de ofiţer impunea un respect care avea rădăcini în secolele precedente şi în istoria militară cavalerească ce a precedat anul 1914. Ofiţerii erau scoşi din luptă şi asta era important pentru ţările com­ba­tante, nu era necesară exterminarea lor (şi pentru că şi celelalte puteri aveau prizonierii lor). Soldaţii simpli îi tratau cu multă deferenţă pe ofiţerii prizonieri, care puteau protesta dacă se considerau cumva neglijaţi, prost trataţi sau jigniţi. Ce di­ferenţă uriaşă faţă de ceea ce avea să aibă loc peste doar două decenii, când şi vi­rusul ideologic avea să agraveze grav per­cepţia asupra prizonierului de război! Caracaş nu a fost lovit de nemţi nici mă­car o dată, chiar dacă a încercat să eva­de­ze de trei ori. Iar când se răsteşte la el un general german, după una dintre evadări, se simte profund jignit. E drept, Caracaş a avut norocul să cadă prizonier la nemţi, şi nu la bulgari sau, mai puţin probabil, având în vedere implicarea militară mo­destă, de formă, la turci, de aceea o com­paraţie cu prizonieratul poetului George Topîrceanu relevă faptul că în Germania nu era chiar atât de rău, chiar dacă ma­iorul Caracaş se plânge încontinuu de con­diţiile în care a trăit relativ puţin timp, un an şi jumătate. Cum ar fi rezistat Caracaş unei perioade de 8-9-10 ani în prizo­nie­ratul, extrem de dur, sovietic, supus in­tero­gatoriilor, bătăilor, marşurilor la -30 grade Celsius, foamei şi grevelor foamei? Bulversantă şi complet necunoscută de către marele public rămâne cifra de cel pu­ţin 125.000 de militari români morţi în prizonieratul din ţările Puterilor Centrale, iar această cifră nu include miile de morţi din timpul marşurilor, ci doar pe cei care au ajuns în lagăre. Nu trebuie să uităm, mai ales cu ocazia centenarului constituirii României Mari de peste doi ani, că această unificare nu ar fi fost posibilă fără aceste sacrificii, puţin sau deloc cunoscute.