Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Pogromul de la Iași: nume, nu numere
2016-06-28
6
Anul acesta se fac 75 de ani de la Pogromul de la Iași. În care au murit câteva mii de evrei. Câți - nu știm și probabil nu vom ști niciodată pentru că adevărul este îngropat în gropi comune, la Iași, Podu Iloaiei, Târgu Frumos, Roman și cine mai știe unde.

Dar vorbim prea mult despre numere și uităm numele celor care au fost omorâți. Când i-au îngropat, autoritățile antonesciene au avut grijă să nu se facă liste pentru că au vrut să le piară și memoria. Totuși, s-au păstrat destule date și, pe baza lor, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România a demarat un proiect de alcătuire a unei liste extinse a victimelor pogromului și de reconstituire a biografiei celor omorâți, ca o formă modestă de reparație morală

 

Povestea care urmează o știu de la Hary Sacagiu, cu care am făcut un interviu de is­torie orală în 8 noiembrie 2011, la Tel Aviv. Am verificat și completat informația cu ajutorul documentelor de la CSIER, CNSAS, Arhivele Naționale și Arhivele Militare.

 

Hary Sacagiu (n. 1934) locuia pe strada Uzi­nei, la nr. 60, undeva în spatele Mi­tropoliei din Iași, într-o casă care există și astăzi. Casa fusese construită de la zero de părinții săi – Avram și Debora Ruhla, în perioada interbelică. Acolo, pe lângă lo­cuință, au amenajat o băcănie, apoi un res­taurant. Când a venit perioada perse­cu­țiilor, iar proprietățile evreiești au fost ro­mânizate, restaurantul a fost trecut pe nu­mele Virginiei Rudeanu, soția temutului Cor­neliu Rudeanu, procuror militar la Curtea Marțială a Comandamentului 4 Te­ritorial. Stratagema de a camufla pro­prietăți evreiești sub numele unor pro­prietari creștini, în urma unei înțelegeri, era destul de răspândită în epocă. Vân­zătorul în magazin era, firește, tot creștin. Acesta și soția, Grigore și Domnica Galan, erau oameni cumsecade, iar cu fiul lor Ion se juca Hary în fața casei. Din când în când, Ion îl striga pe Hary „Stalin“, col­portând candid un stereotip antisemit. Tot în clădirea familiei Sacagiu era în­chiriat un spațiu pentru măcelăria lui Ilie Posteucă.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/1foto-cioflanca-1.jpg

Familia lui Hary Sacagiu. Cei al căror nume este marcat cu chenar negru au murit în Pogromul de la Iași.

 

Hary și-a dat seama că se întâmplă ceva grav când evreii de la țară au fost mutați în oraș (ca urmare a mai multor ordine emi­se de Antonescu în mai și iunie 1941, prin care aproape 1.000 de evrei din zo­nele rurale au fost „evacuați“ în Iași). Apoi, a început războiul. Trupele române și germane aflate în zona Iași aveau două ipoteze de acțiune: 1) dacă sovieticii se re­trăgeau după primele atacuri, intrau în urmărirea inamicului în Basarabia (Ipoteza „Nachtoss“); 2) dacă dădeau semne de re­zistență, acțiunile militare urmau a se re­zu­ma la consolidarea unor capete de pod, iar marea ofensivă era programată pentru 2 iulie (Ipoteza „München“). Până la ur­mă, s-a aplicat Ipoteza „München“. So­vieticii au rezistat și chiar au contraatacat puternic în mai multe puncte pe Prut, in­clusiv în zona Sculeni, care era foarte aproa­pe de Iași, folosind blindate și avia­ție, categorii de arme la care trupele româ­ne erau deficitare. Optimismul triumfalist de la 22 iunie s-a transformat repede, du­pă cum aveau să depună mărturie mulți din­tre participanții la aceste confruntări, în îngrijorare, spaimă și frustrare. A exis­tat chiar pericolul ca frontul să cedeze și sovieticii să fie scăpați spre Iași. Re­gi­men­tul 6 Vânători a avut nevoie de intervenția energică a Diviziei 198 Germane pentru ca situația să fie restabilită.

 

Masacrul ca răzbunare

 

Traian Borcescu, care era în acel moment șef al Secretariatului Serviciului Special de Informații, avea să declare după război că masacrele care au urmat au fost o răz­bunare pentru eșecul și rușinea de la Scu­leni.

 

Într-adevăr, așa cum se vede din do­cu­mentele militare ale Regimentului 6, evre­ii au fost făcuți vinovați pentru precizia bom­bardamentelor aviației și artileriei sovietice și pentru întreruperea comu­ni­ca­țiilor. Acuzațiile erau absurde, ținând cont că, așa cum am amintit deja, evreii din zonele rurale, inclusiv dintre Iași și Prut, au fost evacuați în Iași după 22 iunie. Tru­pele germane și române au trecut Prutul și au intrat în târgul basarabean Sculeni, unde au declanșat represalii împotriva evrei­lor. Apoi au evacuat întreaga po­pu­lație a târgului (creștini și evreii rămași) pe teritoriul României, pentru a nu stin­gheri operațiunile militare. Creștinii au fost cazați la creștini din Iași sau din sa­te­le din împrejurimi, iar evreii au fost exe­cutați, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ordinul comandantului Regimentului 6 Vânători, colonelul Ermil Mateiaș, de că­tre un pluton de execuție ad-hoc, selectat pe bază de voluntariat de căpitanul Ioan Stihi, ofițerul de informații al regi­men­tu­lui. Era primul masacru antisemit comis du­pă declanșarea Operațiunii Barbarossa.

 

Au existat câțiva martori ai masacrului, care au depus mărturie la procesul post­belic împotriva colonelului Mateiaș (Stihi a murit pe front la Odessa). Alți martori i-am găsit în 2013 și 2015, când am făcut cer­cetare de teren în zonă. Aceștia mi-au povestit cum au fost executați sute de evrei, familii întregi, sub ochii lor. Trei gropi comune, cu 311 cadavre, au fost des­chise în 1945 la Stânca Roznovanu. O altă groapă comună am găsit-o cu o echipă de arheologi în 2010, în pădurea Vulturi, co­muna Popricani, la 3 kilometri de gropile de la Stânca. Procurorii au stabilit că în groa­pă erau rămășițele a 36 de persoane. Și la Stânca, și la Vulturi, o treime din victime erau tineri și copii.

 

Iașiul se găsea la circa 15 kilometri de front și resimțea din plin tensiunea con­frun­tărilor. Atmosfera era apăsătoare: erau aplicate restricții de circulație; lip­su­rile alimentare s-au făcut simțite imediat; noaptea, totul era scufundat în întuneric, din cauza camuflajului impus de apărarea pasivă. În condițiile unei stricte cenzuri, veștile circulau din gură în gură. Co­man­da­mentul militar a stabilit pedepse îm­potriva celor care răspândeau informații false și panică, dar nu se putea opune tă­vălugului de zvonuri și îngrijorări. Încă din 22 iunie, au apărut zvonuri că evreii din oraș pactizează cu sovieticii. Orașul era saturat de trupe române și germane care se aflau în tranzit spre front. De ase­menea, în oraș se găseau polițiști pregătiți pentru a fi instalați în Basarabia. Şi tru­pele române, și polițiștii au cerut să mear­gă pe traseele pe care se retrăseseră pre­ci­pitat în vara anului 1940, pentru a răz­buna „umilința“ provocată de ultima­tu­mul sovietic, pentru care erau învinovățiți tot evreii.

 

Tensiunea a fost sporită până la escaladare ca urmare a bombardamentelor sovietice asupra Iașiului. Istoricul britanic Richard Overy a scris o carte excelentă (The Bom­bing War) despre utilizarea bombar­da­men­telor aeriene în timpul celui de-al doilea război mondial și efectele avute de această armă nouă, insidioasă și devastatoare asu­pra stării de spirit a militarilor și civililor. Datele confruntării militare erau schim­ba­te substanțial: nu se mai reducea la o bă­tălie pozițională, față în față, în plan ori­zontal. Pericolul putea veni din aer, pe ne­văzute și, prin lansarea parașutiștilor, pu­tea veni de oriunde, din spatele frontului. Gândirea militară se arăta tot mai preo­cupată de gestionarea spatelui frontului – lucru reflectat și în revistele militare ro­mâ­nești din epocă. De aici până la apariția psi­hozei parașutiștilor, spionilor și sabo­torilor nu a fost distanță mare. Overy vor­bește și de spaima teribilă provocată de bombardarea nediscriminatorie a loca­li­tă­ților, testată în războiul civil spaniol și ge­neralizată în al doilea război mondial, ca reflectare a doctrinei războiului total, în ca­re nu se mai făcea diferență între mi­li­tari și civili. Românii aflaseră din presă ce înseamnă bombardamentele împotriva ora­șelor, mai ales după bătălia Angliei, dar au simțit pe pielea lor ce înseamnă abia după 22 iunie 1941.

 

Psihoza semnalizărilor

 

Înainte de pogrom, Iașiul a fost atins de două bombardamente sovietice, primul pe 24 iunie, al doilea pe 26, primul mai slab, al doilea, răvășitor. Pe 24 iunie, un bombardier a venit asupra Iașiului de la mare înălțime și pe o rută care a ocolit an­tiaeriana, intrând prin sudul orașului. Si­renele nu au apucat să sune decât foarte târziu. Prima bombă a lovit, în ziua mare, la ora 11:48, zona Râpa Galbenă, spărgând geamurile la căminul studențesc (locul de unde au pornit numeroase atacuri legio­nare asupra evreilor din Iași) și rănind un soldat german care trecea cu o moto­ci­cletă. A doua bombă a distrus casa unui evreu. Au mai căzut două bombe care au făcut primele victime. Între orele 12 și 19 au fost mai multe valuri de atac, unele res­pinse de antiaeriană sau de avioane ger­mane. Sovieticii au vrut să distrugă aero­dromul, dar au aruncat bombele peste fabrica Fermentul.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/1foto-cioflanca-2.jpg

Mihai Guriţă

Atacul din 26 iunie a fost făcut cu peste 30 de avioane, în două valuri. A început la 11:35 și a durat o oră. Au fost lansate peste 100 de bombe explozive sau incen­diare, care au atins două conducte de apă și zeci de clădiri, dintre care unele impor­tante: clădirea Telefoanelor, Palatul Ad­mi­nistrativ, un atelier auto cu mașini ale ar­matei germane, o biserică, mai multe spi­tale etc. Au murit 77 de persoane (evreii nu au fost numărați), dintre care militari români și germani, gardieni publici și ci­vili. Au fost și peste 100 de răniți și nu­meroase case particulare distruse.

 

Rapoartele militare observau că bombar­da­mentele sovietice, deși masive, au fost im­precise și ineficiente, că multe bombe nu și-au atins ținta sau nu au explodat. Po­pu­lația civilă a descoperit însă cu groază că sistemul de alarmă nu funcționa cum tre­buie, că nu erau protejați de antiaeriană și avioanele germane, că adăposturile antia­e­riene nu era suficiente și că pregătirea pentru astfel de situații fusese precară.

 

Civililor bombardamentele li s-au părut precise și devastatoare. Primele zvonuri că evreii semnalizează ținte avioanelor so­vietice au apărut pe 24 iunie și au căpătat o amploare explozivă din 26 iunie. Liderii Comunității Iași au fost convocați, în nu­mele comandantului Diviziei 14, generalul Gheorghe Stavrescu, pentru a fi ame­nin­țați cu represalii dacă vor continua să pac­tizeze cu inamicul. Li s-a spus că piloții avioanelor erau evrei originari din Iași și că evreii din oraș au făcut semne avioa­nelor. Dovada trădării? Nu existau victime dintre evrei și nici clădiri ale evreilor dis­truse. Comunitatea a pus la dispoziție ime­diat un raport în care a arătat că au exis­tat cel puțin 38 de morți dintre evrei, pes­te 100 de răniți și 100 de clădiri atinse sau distruse. Dar zvonul „trădării“, astfel vali­dat de autorități și venind pe fondul unei lungi tradiții antisemite a locului, a de­ve­nit certitudine, din gură în gură. Mai mult, zvonuri privind semnalizări, para­șu­tiști evrei, atacuri armate ale evreilor împotriva armatelor română și germană au început să circule pe canalele instituțiilor de stat și ale serviciilor de informații spre Marele Cartier General, Ion Antonescu și, confirmate, înapoi. De asemenea, au venit nenumărate denunțuri de la civili. Citind astăzi aceste rapoarte și denunțuri nu poți să nu fi surprins de cât de imprecise, fantasmagorice și îmbibate de cons­pi­ra­țio­nism și resentiment erau.

 

Pe 26 iunie, Ion Antonescu a ordonat ca „spionii, trădătorii și toți acei care ac­tivează în folosul inamicului să fie exe­cutați pe loc după ordinele M[arilor] U[unități]. În noaptea de 28 spre 29 iu­nie, Antonescu a ordonat evacuarea în­tregii populații evreiești din Iași și exe­cutarea sumară a locatarilor clădirilor din care s-a tras în armată. Ordinele erau ex­trem de vagi, oferind patrulelor atribuții polițienești și judiciare, putând decide singure cine este suspect și poate fi arestat sau executat. În plus, ordinul de evacuare era imposibil logistic, neexistând capa­ci­tatea de transport - în condițiile în care tre­nurile erau folosite pentru a aduce mi­litari spre front - de a transporta în câteva zile 45.000 de evrei în afara orașului. În urma acestor ordine, întărite de Sta­vres­cu, s-a declanșat vânătoarea de evrei în oraș, apoi înghesuirea celor care au scăpat din masacrul din curtea Chesturii în două „trenuri ale morții“.

 

Un măcelar și victimele sale

 

Să ne întoarcem la Hary Sacagiu și familia sa. Casa în care locuiau nu avea adăpost antiaerian, așa încât, atunci când sunau alarmele, mergeau până în fața Palatului Cul­turii de astăzi, unde era un adăpost bun, cu placă de beton solidă. Familia sim­țea deja tensiunea din oraș și presimțea că evreilor li se va întâmpla ceva grav. În zi­ua de apogeu a pogromului, 29 iunie, când patrule de militari români și ger­mani, polițiști, gardieni publici, însoțiți de civili care știau casele evreiești au în­ceput să scoată evreii din casă, familia Sacagiu a avut inspirația să se refugieze în casa unei rude îndepărtate. S-au ascuns la etaj și au avut norocul să nu urce nicio patrulă. Când au venit să percheziționeze casa, o femeie a spus că evreii din casă au fost duși deja la Chestură. Din casa res­pectivă s-au ascuns apoi în casa unui frate de-al mamei, Hascal Bercovici. Hascal deținea un mic restaurant în centru, pe str. Victor Place, La Bolta Pieții. Când a ajuns familia Sacagiu, era acasă doar soția acestuia, Paulina, cumnata mamei lui Hary. Hascal fusese ridicat de patrule și aveau să afle mai târziu că a murit în „tre­nul morții“ spre Târgu Frumos. Patrulele nu au mai venit a doua oară și familia Sacagiu a scăpat cu viață.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/1foto-cioflanca-3.jpg

Ilie Posteucă, cel care, împreună cu Mihai Guriţă, a scos evreii din casele din spatele Mitropoliei în ziua Pogromului.

Au aflat apoi că măcelarul Ilie Posteucă i-a căutat în ziua pogromului că să-i predea patrulelor. A pălmuit-o pe Domnica să spu­nă unde s-au ascuns, dar nu a primit răspuns. După pogrom, nu a avut nicio ru­șine să-și continue afacerea în casa fa­mi­liei Sacagiu. Nu a plătit chiria până la sfâr­șitul războiului pentru că nimeni nu mai îndrăznea să i-o ceară.

 

Cei din familia Sacagiu au avut mare no­roc. Ilie Posteucă a fost unul dintre po­gro­miș­tii activi, atunci, în „Duminica ace­ea“. Avea 31 de ani, era basarabean de ori­gi­ne, năs­cut într-un sat de lângă Bălți. În zi­ua pogromului, Ilie Posteucă, împreună cu Mi­hai Guriță, de 40 de ani, tâmplar la Tea­trul Național din Iași, Gheorghe Guțu zis Bostan, lucrător la sifonărie, și un gar­dian public au colindat străzile din spatele Mi­tropoliei și au scos din casă vecinii evrei ca­re au fost escortați la Chestura de Poliție.

 

După război, Noel Kaiserman (zis Natan) a povestit că duminică dimineață, pe la orele 7-8, Posteucă, Guriță și un gardian public au dat buzna în casa lor de pe str. Lozonschi nr. 33. Au scos din casă toată familia – pe Natan (40 de ani, mecanic strun­gar de meserie) și soția sa Netty, pe tatăl acestuia de 70 de ani, bolnav la pat, Fichel, mama – Roza, sora – Rachela, îm­preună cu soțul ei, Moise Waserman (ne­gustor), pe fratele – David Aizic, ceasor­ni­car de meserie, împreună cu fiul său de 3 ani jumătate, Adrian, pe care Guriță l-a de­scris „viitor bolșevic“ și l-a obligat să țină mâinile sus până la Chestură. Natan i-a amintit măcelarului că au copilărit îm­preună pe aceeași stradă. Posteucă a stri­gat: „Ajunge jidanilor, comuniștilor! Ați trăit destul!“. O soră de-a lui Natan, Etty, ca­re locuia în str. Păcurari la nr. 178, a ră­mas văduvă la pogrom. Soțul, Ely Davi­do­vici (n. 5 mai 1888), a fost ridicat din casă de militari români și germani, dus la Ches­tură, unde a fost bătut și apoi împușcat. În urma sa, au rămas doi copii: Bony și Cla­ra, care aveau 6, respectiv 13 ani la po­grom. 

 

Apoi, patrula a intrat la Smil (Milu) Rach­buch (42 de ani, comerciant, str. Lo­zon­schi nr. 34), pe care l-au aruncat în stradă împreună cu familia, între care doi copii, unul de 5 ani, celălalt de 7.

 

Moise Brantei (40 de ani) și soția sa Mirla erau la lucru în acea dimineață, la fabrica de sifoane, nu departe de casă. A venit ci­neva să le spună că cei doi copii, Jănel (5 ani) și Fani (18 ani) au fost scoși din casa din str. Lozonschi nr. 19. Până să apuce să se întoarcă acasă, patrula a ajuns și la ei. Moise îl știa pe Guriță, pentru că au co­pi­lărit împreună, l-a strigat, dar fostul amic a spus că nu îl cunoaște. Apoi Moise și-a văzut copiii în coloana de arestați. Au fost duși toți la Chestură. A fost reținut și pro­prietarul fabricii de sifoane, Ițic Leober (57 de ani), din str. Lozonschi nr. 15, îm­preună cu familia. Fusese denunțat de angajatul său, Ghiță Bostan.

 

La nr. 17, Iosef Liebman a reușit să se as­cundă într-o cămară, dar au fost reținuți tatăl Iancu și fratele său Mihai (36 de ani). Guriță și Posteucă și-au dat seama că se as­cunde și, de frică, Iosef s-a predat singur la Chestură. Guriță l-a scos din casă și pe cumnatul lui Iosef, Ampel Solomon, de la nr. 15, și pe Mihai Cană, care nu s-a mai în­tors niciodată.

 

Interesant este că pe strada Uzinei, la nr. 58, locuia și familia fraților Haimovici, Adolf și Mendel, matematicieni de elită.

 

Mendel a fost scos din casă tot dimineața de o patrulă din care nu au recunoscut pe nimeni și dus la Chestură. Pe la ora 14 au ajuns la rând la un birou amenajat ad-hoc în curte, unde l-a recunoscut pe Titus Ra­hoveanu (comisar, șeful Biroului Ad­mi­nistrativ din Chestură), pentru a primi un bilet pe care scria „Liber 29 iunie 1941“. Emiterea acestor bilete a făcut par­te dintr-o procedură de selectare a „sus­pecților“ dintre evrei care a fost aplicată în prima parte a zilei de 29 iunie. Co­mi­sarul Rahoveanu a declarat că, dimineața, când numeroși evrei erau deja aduși la Chestură, ca urmare a ordinului lui An­to­nescu, s-a organizat o conferință la care au participat reprezentanți ai Prefecturii, chestorul Poliției, col. Constantin Chiri­lo­vici, și comandantul Companiei 14 Poliție, cpt. Constantin Darie. S-a hotărât for­ma­rea unei unei comisii de treiere, compusă din comisari de Poliție și condusă de Da­rie, care să elibereze copiii, femeile și bă­trânii, precum și pe cei care nu aveau ca­zier și nu erau suspecți. Mulți dintre supraviețuitori au considerat apoi că bi­le­tul „Liber“ a fost o capcană pentru a atra­ge evreii la Chestură. Cert este însă că o parte dintre cei care au primit bilet s-au putut întoarce acasă și au scăpat. După amiază, când a fost anulată procedura, al­ții au fost reținuți din nou, duși la Ches­tură, apoi în „trenurile morții“. Mendel Haimovici a scăpat. Acasă a aflat că mama sa fusese reținută deja de trei ori, dusă la Chestură, maltratată și apoi eliberată de fiecare dată. La ora 17 a sunat o alarmă ae­riană și s-au adăpostit în beci. A doua zi, pe 30 iunie, au fost din nou reținuți, duși la Chestură și apoi eliberați.

 

După pogrom, Hary Sacagiu s-a întors la școală, care, după românizare, era ame­na­jată în sinagogă. Acolo a constatat că ju­mătate dintre colegi aveau părinții uciși în pogrom.

 

După război, Posteucă și Guriță au fost con­damnați la patru ani de închisoare, în 1952. Au ieșit în 1955, la grațiere. Posteucă se lăuda apoi că îi va omorî pe toți co­mu­niștii și le va bea sângele așa cum a băut sânge de evrei din Iași. A fost arestat apoi din nou pentru că critica regimul și, iro­nia sorții, lăuda vremurile când lucra la patron (care era evreu).

 

În pogrom, a murit și un unchi de-al lui Hary Sacagiu împreună cu doi fii. Rifca Aron, sora tatei, locuia pe str. Vasile Con­ta și ținea un han cu mare căutare, pentru că era situat lângă piață (pe locul actualei policlinici). Hanul era trecut și acesta pe numele unui creștin – Gheorghe Cim­poe­șu, un comerciant născut în Sculeni –, pe care Hary îl credea un om de treabă. După război însă s-a aflat Cimpoeșu a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică pen­tru crime de război, pentru că, înaintea masacrului de la Stânca, a ajutat, pe când era sergent la Regimentul 29 Artilerie, la separarea evreilor de creștini, cunoscând bi­ne populația din Sculeni. Cimpoeșu a stat ascuns, din 1948, când a fost con­dam­nat, până în 1960, când a fost prins. În 1964, a beneficiat de grațierea colectivă.

 

Soțul Rifcăi, Aron Aron (41 de ani), a fost lu­at de acasă pe 29 iunie, împreună cu doi fii minori, Ilie, de 15 ani, și Gustav, de 14 ani. Au murit cu toții în curtea Chesturii. Un al treilea fiu al soților Aron, Samy, a scă­pat cu viață, iar după război a plecat în Is­rael. El ne-a furnizat fotografia familiei.

TAGS : Pogromul Masacru Iasi CSIER CNSAS
Recomandari
Comentarii
Lie Ciocarlie 2016-07-03
cred ca ar fi trebuit scris "ro­mânizate"- "romanizare" cu ghilimele.
lucid 2016-06-28
Adrian Cioflanca: de ce nu publici NUMELE parasutistilor sovietici capturati in zona iasi in acele zile? Cheia intelegerii declansarii tulburarilor sangeroase e la Moscova, in arhivele GRU si NKVD: lista AGENTURII BOLSEVICE DIN MOLDOVA din acea perioada. Un istoric ROMAN trebuie sa aiba demnitatea de a cere acces la acele arhive.
Inima Rea 2016-06-30
Serios nea lucide, ominprezentule si atoatestiutorule ? Matale ai si cercetat deja arhivele GRU si NKVD in calitate de istoric ROMAN cu demnitate ?! Si matale stii deja si unde e cheia CA SA-I TRIMITI SI PE ALTII ?! Si stii si numele parasutistilor sovietici ?! Nu ma inebuni bade lucide , care elegatura dintre parasutistii sovietici si pogromul de la Iasi ? Or fi fost toti evreii asasinati parasutisti sovietici ?! Hai bade ca ride si Capitanu de tine.
FLORIAN D. MIREA 2016-06-29
Daca documentele acestea se afla la Moscova, slabe sperante sa le vedem publicate.
victor 2016-06-28
Dupa cum spune Argetoianu in memoriile sale, rusii nu erau in stare sa gaseasca Bucurestiul ca sa-l bombardeze si dv vorbiti de precizia aviatiei sovietice?
FLORIAN D. MIREA 2016-06-28
Acest articol bine documentat ridica din nou intrebarea: ce il determina pe om sa transgreseze limitele dintre umanitate si animalitate si sa comita acte atat de barbare? Posteuca era un macelar si probabil hacuirea animalelor il facuse sa nu mai distinga intre sacrificarea unui animal si uciderea unei fiinte umane. Mai era si un profitor pus pe afaceri in timpuri tulburi. Dar Gurita si Bostan, unul tamplar si altul sifonar, erau niste oameni pe care nu te-ai fi asteptat sa-i vezi asociindu-se la silnicii si crime. Si totusi, alaturi de multi altii ca ei, s-au transformat din oameni de rand si la locul lor in calai ai unor concetateni de-ai lor, pe care ii cunosteau de multa vreme si alaturi de care copilarisera. Nenorocirea este ca printre noi exista si azi astfel de indivizi care nu ar ezita, in vremuri tulburi, sa repete ce au facut inaintasii lor, gasindu-si alte victime. De doua mii de ani (vorba lui Sebastian) traim cu aceasta sabie a lui Damocles deasupra capului, pentru ca, intre conducatorii nostri, se gasesc mereu persoane care, intr-un moment sau altul, gasesc util sa se foloseasca de ea (Iliescu cu minerii lui, Milosevici cu echipele sale de purificare etnica). Iar pentru aceasta categorie e greu de organizat, cu fiecare noua generatie, un nou Nurenberg.
Total 6 comments.
5226
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori