De același autor
La câteva ore după anunțarea rezultatului referendumului din Marea Britanie, președintele Iohannis i-a convocat pe liderii principalelor partide, după care a avut o intervenție publică în care a subliniat două idei: atașamentul României față de o Uniune Europeană puternică și necesitatea elaborării unui nou „proiect de țară“.
Niciodată actualul șef al statului nu cred că a fost mai reprezentativ pentru mentalitatea dominantă de la nivelul elitei noastre politice și statale. Cu tot ce are ea mai contradictoriu și mai provincial. Ideea pompoasă a unui „nou proiect de țară“ este invocată de ceva vreme. Logica sa pornește de la ideea că vechiul proiect de țară era cel al integrării europene, iar acum avem nevoie de ceva nou. Ceva care să fie consensual la nivelul clasei politice și să mobilizeze o parte semnificativă a cetățenilor români. Vehicularea proiectului de țară în actualul context sugerează căutarea unei alternative la o Uniunea Europeană aflată în plină criză.
Decidenții români s-au legitimat timp de două decenii prin vocația noastră europeană. Criza de legitimitate a clasei noastre politice este sincronă cu cea mai gravă criză a instituțiilor europene. Ambele crize se agravează în timp. Văzând că resursa de legitimitate europeană se epuizează, clasa noastră conducătoare se îndreaptă încet, dar sigur către ceea ce înainte de 1989 s-ar fi numit „o cale proprie de dezvoltare“. Naționalismul, înșelătoare mantie de vreme rea.
În acest context trebuie plasat gestul de anul trecut, atunci când în problema cotelor de refugiați România s-a aliniat pentru prima dată celor mai naționaliste voci ale Grupului de la Vișegrad. Faptul că într-un astfel de moment ne-am trezit să ne afirmăm orgoliul a fost simptomatic pentru inadecvarea în care ne aflăm. Nu am înțeles că orice criză are nevoie de țapi ispășitori. Iar țapii ispășitori de azi sunt aleși dintre cei care au o formă de responsabilitate. Dar sunt și slabi. Noi suntem eligibili. Noi românii, noi esticii, noi ex-comuniștii.
Povestea cotelor de anul trecut nu a fost despre refugiați sau despre alianțe ad-hoc pentru sau contra unei idei susținute de Comisie. Ea a fost semnificativă pentru progresul logicii egoismului național din partea celor care în ultimul timp au beneficiat cel mai mult de pe urma UE. A fost despre valori. Și a fost semnificativă pentru disfuncționalitățile instituționale ale UE, de care este responsabil Bruxellesul, dar mai responsabile sunt elitele politice naționale. Iar dintre acestea s-a putut identifica un aparent bloc cu reprezentanți care țineau discursuri atât de similare între ele, pe cât de diferite față de cele care stau la baza construcției europene. Iar acest bloc este cel al fostelor state comuniste. În interiorul Uniunii Europene se afirmă un Est care e Altfel. Iar acest fenomen legitimează retorica antiimigrație din Vestul Europei. Cei care apăraseră sau măcar toleraseră imigranții economici veniți din Est au privit spectacolul revelator în care țările din care aceștia proveneau, cele mai mari fiind România și Polonia, aveau ele însele o atitudine de respingere a refugiaților/imigranților veniți din alte zone.
În contextul riscurilor pentru Uniunea Europeană pe care o acum probabilă ieșire a Marii Britanii le-ar produce, reinventarea Europei de Est devine semnul (auto)marginalizării țărilor care teoretizează democrația iliberală și demonstrează că rămân marcate de trecutul comunist.
Imigranții din Estul Europei, pe de o parte, instituțiile de la Bruxelles, pe de altă parte, au fost ani și ani țapi ispășitori și ținte ale discursului eurosceptic și antisistem (inclusiv) din Marea Britanie, discurs care a învins pe 23 iunie. Ar fi însă prea facil să credem că discursul stigmatizant cu care conaționalii noștri s-au confruntat în mai multe țări ne deculpabilizează pe noi. Sistemul nostru politic, economic, legal rămâne atât de departe de cel al statelor din Vest, nivelul discursului nostru public, al interfeței între stat și cetățean, al valorilor invocate sunt atât de diferite de ideal-tipul european, încât apartenența la clubul UE este una fragilă. În momentul în care construcția europeană se dovedește a nu fi ireversibilă, în momentul în care vor trebui făcute arbitraje dureroase, pe măsura necesității supraviețuirii proiectului european, noi, esticii, dar mai ales noi, românii, suntem cei mai vulnerabili.
Asta cu atât mai mult, cu cât suntem pe punctul de a pierde o Mare Britanie care a fost unul dintre principalii avocați ai lărgirii europene către Est. Și care invocă acum drept unul din motivele ieșirii din UE tocmai acest Est. Dar de ce acest Est a negociat nervos, „în favoarea cetățenilor săi“, ca și cum interesele unor națiuni se limitează la cele ale emigranților lor economici, atunci când premierul Cameron avea nevoie de concesii din partea partenerilor europeni? Și asta cu atât mai mult, cu cât țări ca România și Polonia erau conștiente de măsura în care Marea Britanie ne este un aliat esențial în definirea atitudinii UE față de agresivitatea Rusiei putiniste. Nu trebuie să ne asumăm o responsabilitate mai mare decât avem și în acest caz ea nu e decisivă. Dar a fost un test pe care nu l-am trecut și care deschide o serie de riscuri pentru care nu suntem pregătiți. În timp ce granițele dinspre Est sunt instabile, iar la granița noastră vestică se ridică garduri de sârmă ghimpată, e timpul ca decidenții noștri să pună mâna pe niște cărți bune de istorie.
