Marea Evadare a Britaniei așa cum s-a văzut la BBC

Pentru mine, momentul decisiv al re­fe­ren­dumului a fost vineri dimineața pe la ora 4:50. Procentul taberei Leave se sta­bi­li­zase la 52%. Calmul lui Keith Vaz, în mod normal un om foarte sigur pe sine și membru al Par­lamentului din 1987 ca re­prezentant al circum­scrip­-ţiei Leicester East, dis­pă­ruse. El i-a vorbit lui David Dimbleby, veteranul pre­zentator al BBC, în termeni apocaliptici despre cer­ti­tu­dinea victoriei celor care își doreau Brexit-ul. Știrea era pur și simplu „zdro­bi­toare“. Ceea ce poporul britanic votase era „catastrofal pentru lume“.

Mi-am amintit că d-l Vaz a fost ministru al Afacerilor Europene între 1999 și 2001. Nu mai puțin de 12 parlamentari laburiști deținuseră protofoliul între 1997 și 2010, apogeul integrării europene, atunci când s-au făcut progrese majore în încercarea de a construi un stat care să integreze în­treg continentul, cu Marea Britanie parte a proiectului.

Numărul mare al miniștrilor rulați era un semn că premierii Tony Blair și Gordon Brown nu credeau că afacerile europene reprezentau un domeniu care cerea o ex­pertiză reală sau vigilență din partea la­buriștilor.

Constituția Europeană a fost res­pinsă în două referendumuri or­ganizate în 2005 de Franța și Olanda. Rezultatul decis de că­tre cetățenii ai două dintre sta­tele fondatoare ale UE a fost ignorat de că­tre elita de la vârful Uniunii Europene.

Ea a fost pur și simplu reîmpachetată ca Tra­tatul de la Lisabona, din 2009. Acesta a fost un moment de cotitură, prin di­mi­nuarea severă a suveranității celor 27 de state membre. Curtea Europeană de Jus­tiție a primit prerogative importante peste domenii esențiale ale politicii interne din care derivă autoritatea parlamentelor și sis­temelor de justiție - justiție penală și afaceri interne, afaceri externe, afaceri so­ciale, imigrație, apărare și probleme co­merciale.

Tony Blair promisese un referendum pen­tru a permite electoratului britanic să-și exprime opinia cu privire la această ex­pansiune colosală a puterii UE. Atât el, cât și Gordon Brown au susținut atunci că trăsăturile constituționale au fost înlă­tu­ra­te, iar ceea ce rămăsese era un tratat mo­dest. Așadar, organizarea unui referendum pentru Tratatul de la Lisabona era inu­tilă.

Dar Blair a acționat de parcă UE era o zo­nă economică deja comună. Marea Bri­ta­nie își deschisese piața forței de muncă pentru cei șase noi membri din Europa de Est cu câțiva ani înainte ca măsura să fie necesară.

Whitehall-ul previzionase cu încredere că un maxim de 13.000 de migranți pe an vor fi atrași de salariile mult mai mari și de serviciile de sănătate și educaționale superioare din Marea Britanie. Nimeni nu părea să fi fost conștient că era logic ca, într-o zonă reunind țări foarte sărace și bogate, milioane de oameni din prima ca­tegorie s-ar putea năpusti spre beneficiile celei din urmă.

În 2006, John Denham, un parlamentar la­burist de pe coasta de sud din South­amp­ton, i-a avertizat pe Blair și Brown despre prăbușirea nivelurilor salariale pe fon­dul creșterii imigrației. El a precizat într-un memoriu că rata salariului zilnic pen­tru un constructor din oraș a scăzut cu 50% din 2004. În ziua referendumului, în Southampton rezultatul a fost de 56% la 46% în fa­voarea Brexit-ului.

Volubilul John Mann este unul dintre puținii parlamentari laburiști care i-a luat cu adevărat pulsul britanicului obișnuit. Luând cuvântul în studioul BBC în fața numărului 3 laburist, John McDonnell, el i-a spus că mâna de lucru importată și contractele cu zero ore au generat un de­zastru economic în fostele bazine carbo­nifere, cum este cel pe care îl reprezintă - Bassetlaw, unde tabăra Leave a triumfat cu 68% la 32%.

Ascensiunea lui McDonnell, un admirator al extremei stângi, în partidul lui Mann a fost netezită de infuzia în Partidul La­bu­rist a zeci de mii de studenți, absolvenți și activiști din clasa de mijloc, care se simt acasă în orașe universitare precum Exeter, Brighton și, desigur, Oxford și Cambridge, unde tabara Remain a triumfat.

Mann a spus că laburiștii au pierdut în mul­te dintre fiefurile anterioare ale parti­dului tocmai pentru că „i-au aruncat pe oamenii obișnuiți la lupi“ - îmbrățișarea pieței unice a UE, care stimuleaza capi­ta­lis­mul multinațional făcând practic impo­sibil ca lucrătorii să-și apere condițiile și salariile decente.

Și totuși, trebuie să revenim la bietul Keith Vaz pentru a înțelege magnitudinea analfabetismului economic laburist. Ro­mâ­nul Victor Spirescu, de 29 de ani, a ținut prima pagină a ziarelor, când, la data de 1 ianuarie 2014, cobora din primul zbor ro­mâ­nesc spre aeroportul Luton, după ri­di­carea restricțiilor de muncă pentru cei din România și Bulgaria. Vaz l-a întâmpinat pe român și l-a invitat la o cafea pentru a-l face să se simtă binevenit în Marea Britanie. Ulterior, acesta a susținut că nu va exista un val masiv de oameni din aceste țări spre Marea Britanie. Cu toate acestea, până în noiembrie 2014, sosiseră mai bine de 200.000.

Sir Andrew Green, fondatorul Migration Watch, a fost denunțat drept un bigot iresponsabil de cei din elita londoneză și publicațiile lor pentru popularizarea unei cercetări care avertiza asupra „con­se­cin­țelor practice și sociale uriașe“ în cazul în care fluxurile de migrație de după 1997 ar fi devenit normă. Cifrele care arată că populația ar putea să crească cu 12 mi­li­oane în următorii 20 de ani, până nu de­mult văzute ca un scenariu alarmist, sunt acum considerate drept estimări realiste.

Este posibil ca avertismentele alar­miste ale lui Cameron și ale alia­ților săi cu privire la consecințele teribile în cazul în care Marea Britanie ar fi optat în mod de­mo­cratic pentru a restabili suveranitatea de­plină să fi fost respinse de către alegătorul aflat în criză. Prea mulți au văzut cât de lipsite de valoare sunt afirmațiile elitei privind migrația gestionată într-un mod care să asigure că nu există învinși.

Will Straw, cel mai energic laburist sus­ținător al taberei Remain, a răspuns doar cu amenințări privind eventualele con­vulsii valutare și represalii de la Bruxelles, atunci când Dimbleby l-a întrebat ce fel de politică în domeniul imigrației i-ar con­vinge pe alegătorii răzvrătiți ai partidului. A fost un semnal de alarmă pentru Straw, o expresie folosită robotic și de alți la­buriști, din momentul în care UKIP a în­ceput să captureze o parte din electoratul său, în 2013. Parlamentarul Chuka Umunna declara cu disperare că, pentru laburiști, provocarea era aceea „de a face ca globalizarea să lucreze în beneficiul membrilor noștri“.

Dar realitatea că globalizarea este în be­ne­ficiul „ei“, al elitei îndepărtate, generând dislocarea și deteriorarea condițiilor de via­ță ale poporului lipsit de protecție și ale urmașilor lor este imposibil de ascuns de privirea a milioane de britanici, mulți dintre ei votând pentru prima dată într-o generație.

După cum sublinia John Harris în The Guar­dian (17 iunie), „sosirea unui număr mare de oameni pregătiți să accepte lo­curi de muncă în condiții îngrozitoare avea să declanșeze întotdeauna resen­ti­mente puternice. În multe locuri, ritmul schimbării și presiunile asupra servi­cii­lor publice s-au dovedit a fi prea mari pen­tru a le face față“.

Tabăra Remain ar fi triumfat joia trecută, dacă experții și elitele de afaceri și edu­ca­ționale ar fi empatizat cu alegătorii ne­fe­riciți. În schimb, chiar înainte să fie anun­țată demisia lui Cameron, Anne Soubry, ministru de stat pentru IMM-uri, a fost la BBC, spunându-i lui Dimbleby despre cât de oribil a fost primită de clasa mun­ci­toare albă din East Midlands, unde tabăra Leave a câștigat cu 59% la 41%.

Niciun membru al establishmentului nu a fost în măsură să facă o pledoarie pozitivă pentru UE, probabil și pentru că foarte pu­țini dintre cei care au lucrat în labirintul bizantin al UE au și savurat experiența - cu excepția influenței, avantajelor și rețe­lelor care erau disponibile din abundență.

Ei nu au reușit să vadă că milioane de oa­meni imparțiali și echilibrați le-au exa­minat argumentele și le-au găsit super­ficiale.

Prea mulți oameni obișnuiți au simțit că ideea de a înghiți o democrație in­de­pen­dentă respectată într-un experiment teh­nocrat falimentar a fost ridicolă. Mai mult, a expus judecata eronată a elitelor, fa­ță de care respectul se risipește.

Vremuri dificile se anunță la orizont, dar britanicii rămân un popor adaptabil și plin de resurse. O majoritate a votat pen­tru restaurarea controlului de­mocratic asupra deciziilor adminis­tra­tive, deoarece simte că, pe termen mediu, această mișcare va putea reduce inega­li­tățile de clasă și clivajele regionale care ame­nințau să aducă daune permanente țării.

Nu există nicio chemare xenofobă pentru expulzarea imigranților din alte părți ale UE care au un rol productiv în economia Ma­rii Britanii. România are acum posi­bi­litatea de a arăta bunăvoință față de Marea Britanie, care este țara care poartă cea mai mare responsabilitate pentru aderarea sa la UE în 2007. Președintele Iohannis ar trebui să se afirme în discuțiile la nivel înalt din UE pentru a se asigura că Bru­xellesul nu va adopta o abordare punitivă în negocierea viitoarelor sale relații cu Marea Britanie.

Fără Marea Britanie, este destul de puțin probabil că va apărea o alternativă UE la NATO. Marea Britanie va continua să joace un rol important în problemele de se­cu­ritate euroatlantică. Și pentru binele Ro­mâ­niei, Iohannis nu trebuie să rămână tă­cut, în cazul în care Franța sau Germania decid să slăbească în continuare Europa, purtându-se oribil față de britanici.

* Tom Gallagher trăiește în Edinburgh și este profesor emerit la Universitatea Bradford. Cea mai recentă carte a sa Scotland Now: A Warning to the World (Scotview Publications) a fost publicată la începutul acestui an.

Traducere de OCTAVIAN MANEA