De același autor
Ce urmează? Ce ne aşteaptă? Şi-a ieşit Europa definitiv din ţîţîni? E „Brexit” primul pas spre o ruptură a Europei de ea însăşi, spre un ireversibil „Eurexit”?
Am încercat şi eu, ca toată lumea, să-mi sistematizez gîndurile. Într-o primă fază, cea a perplexităţii, a prevalat pesimismul. Valul continental de euroscepticism, ţîfnă locală şi saţietate faţă de birocraţia bruxelleză va provoca o reacţie în lanţ (care a şi început deja): tot mai multe ţări membre vor lua calea referendum-urilor. Vom fi năpădiţi de multiple dificultăţi economice, financiare, legislative şi politice. Se vor înmulţi tensiunile interstatale, se vor înteţi naţionalismele şi Europa se va fărîmiţa în „centre de influenţă” în luptă pentru supremaţie, devenind, cum profeţise Jacques Delors, un fel de OZN, mai exact un OPN („Unidentified Political Object”). Mai lipseşte alegerea lui Donald Trump la preşedinţia Statelor Unite şi lumea intră în derivă. Caz în care, vorba lui Cioran: „Nu avem nici un motiv să-i invidiem pe cei care vin după noi”. George Friedman (Stratfor) nu ezită să anticipeze eventuale războaie, de altă croială decît cele „tradiţionale”. Am revenit, deci, în punctul în care ne aflam înainte de constituirea Uniunii Europene, cu toate daunele colaterale ale unui experiment ratat.
Se poate încerca, fireşte, fie şi o - fragilă - infuzie de optimism. Experienţa ne arată că, deseori, crizele au un efect terapeutic: obligă la reflecţie, re-evaluare, reconfigurare, mobilizare energică. Aşa că să nu luăm lucrurile în tragic. În definitiv, nu e prima dată cînd Europa se împarte în „tabere” aparent incompatibile. S-ar putea chiar spune - şi s-a spus - că o anumită tradiţie a auto-diviziunii, a segregaţiei e parte constitutivă a „europenităţii”. Imperiul Roman se frînge, la sfîrşitul antichităţii, într-o parte răsăriteană şi una apuseană. E, aşa-zicînd, „fenomenul originar” al dezbinării continentale: Roma hăis, Constantinopolul cea! Apoi, Occidentul catolic versus Bizanţul ortodox. Înăuntrul Occidentului: Imperiul şi Papalitatea. Urmează fractura catolicism-protestantism. De curînd s-a redeschis contenciosul latent „lume latină-lume anglo-saxonă”. Şi, evident, Europa de Est, comunistă, şi cea de Vest, capitalistă. O anumită ruptură economică şi politică se manifestă şi între Nord şi Sud. Dar lucrurile merg şi mai departe: Europa are resurse nebănuite pentru a-şi lua distanţă faţă de ea însăşi. Practică, secole de-a rîndul, colonialismul, dar e şi fondatoarea anti-colonialismului. Se oferă, ca obiect, propriului ei spirit critic. E mereu disponibilă pentru tot ce e extra-european, diferit, „exotic”. Europa a descoperit - spune Levinas - „gîndirea sălbatică”, a întemeiat antropologia, etnologia, studiile de indianistică, africanistică etc. Avem, cu alte cuvinte, o înzestrare cu două tăişuri: pe de o parte eurocentrism, tendinţă de expansiune dominatoare şi, pe de altă parte, euroscepticism (dacă nu chiar anti-europenism), un fel de „conştiinţă vinovată” a propriului prestigiu. (Vezi analizele lui Leszek Kołakovski, Jacques Dewitte.ş.a.). Nici exaltarea funcţiei despărţitoare a Canalului Mînecii nu e chiar o noutate. Prin urmare, am trecut şi prin alte episoade segregaţioniste, o să trecem şi prin ăsta…
