Călător american în Principatele Române

James Oscar Noyes, medic de origine ame­ricană, născut în New York în 1829, pro­venind dintr-o veche familie americană, a studiat medicina la Universitatea din Har­vard, în 1853, iar apoi a fost atras de Europa, as­e­menea multor americani, con­tinuându-şi studiile la Vie­na. A fost interesat de prin­cipalul eveniment al epo­cii, ceea ce a fost cu­nos­cut ulterior drept Războiul Crimeei (1853-’56), dar ca­re a fost un adevărat con­flict regional între Imperiul Otoman (şi, ulterior, aliaţii săi, Franţa, Marea Britanie şi Regatul Sar­diniei) şi Imperiul Ţarist. Se cunoaşte mai puţin acum, dar acest război a început toc­mai prin ocuparea celor două principate româneşti autonome, Muntenia şi Mol­do­va, de către Rusia. De altfel, Noyes, co­bo­rând pe Dunăre, în 1854, când deja ruşii fuseseră în mod surprinzător respinşi de otomani, a observat locurile bătăliilor da­te între cele două imperii rivale pe linia flu­viului. Noyes s-a îmbarcat într-o călă­to­rie exploratorie, probabil prima pentru un american în această zonă, pentru a des­co­peri realităţile orientale. Se pare că ar fi fost şi medic militar în cadrul armatei oto­mane de la Dunăre, care ducea mare lipsă de un astfel de corp profesionist, având în vedere intoleranţa musulmană din epocă faţă de medicină, chiar dacă aspecte des­pre această activitate lipsesc cu desă­vâr­şire din materia volumului.

Cartea lui Noyes, apărută în America în 1857, purtând în lun­gul titlu (Roumania: The Border Land of the Christian and the Turk, Comprising Adventures of Travel în Eastern Europe and Western Asia; versiunea românească se numeşte România, ţară de hotar între creştini şi turci. Cu aventuri din călătoria prin Eu­ropa Răsăriteană şi Asia Apuseană, Edi­tura Humanitas, Bucureşti, 2016), în mod remarcabil, numele de România, când geo­politic cel puţin România nici nu exista, se doreşte o îmbinare a unei clasice cărţi de călătorii cu o carte de istorie şi educare a unui public american ce era, la ju­mă­ta­tea secolului al XIX-lea, complet ignorant în ceea ce priveşte complicatele realităţi politice, sociale sau etnice din Europa şi cu atât mai mult din Orient. Coborând pe Dunăre de la Viena, are numai cuvinte de laudă la adresa ungurilor, cu ale căror as­pi­raţii de libertate simpatizează. Debarcă la Rusciuk, unde se afla o tabără militară otomană, observând urmele războiului. În Valahia intră pe la Girugiu, după ce a trecut Dunărea pe un pod din vase pe care-l folosise şi armata otomană care era în urmărirea celei ruseşti aflate în re­tra­ge­re. Ajuns la Bucureşti, oferă multe detalii şi imagini despre oraşul care va deveni capitala României Mari, unele dintre ele părând a fi mereu actuale, indiferente la tre­cerea timpului. Bucureştiul era „mai degrabă o adunătură de sate mai mari. Ici vezi grădini minunate, cu alei şi flori aranjate cu mult gust, iar colo, smârcuri care se inundă în fiecare primăvară şi unde broaştele şi guşterii ţin necontenit concerte. Stră­zile prăpădite, pavate cu piatră sau cu buşteni dispuşi transversal, sunt înecate iarna în noroi adânc şi acoperite vara cu praf gros“. Cât despre mo­ravurile şi apucăturile lo­cuitorilor, călătorul ame­ri­can nu prea are milă: „La Bucureşti, mersul pe jos es­te un lux, iar trăsura, dimpotrivă, o ne­cesitate (...) Trăsura este, de fapt, un sim­bol al respectabilităţii, căci a merge pe jos la Bucureşti e ca şi cum ai merge desculţ, în altă parte a lumii. Străzile sunt mereu pline de vehicule care gonesc cu duşmănie prin colb sau noroi“.

Problema cu relatările călătorilor străini în Principate în secolele trecute este cât au observat ei nemijlocit şi cât au auzit, au citit ori s-au documentat de la alţii, asu­mându-şi merite care nu erau ale lor. Plagiind, cum ar veni. Acelaşi lucru se în­tâmplă şi cu Noyes. Acesta preia obser­va­ţiile (multe par a fi pur şi simplu fabulaţii) unui călător german din epocă despre ro­mânii din Transilvania şi care sunt extrem de nefavorabile, reproducând clişeul civi­li­zatorului occidental şi al barbarului neo­c­ci­­dental, grec/ortodox. Noyes preia şi ima­ginile livrate de un englez, John Paget, ca­re s-a căsătorit cu o baroneasă maghiară şi s-a stabilit la Câmpia Turzii, unde a scris o carte cu impresii despre Ungaria şi Trans­ilvania. Nu surprinde faptul că va­la­hii/românii ardeleni sunt descrişi aproape ca nişte tâlhari, pierduţi în ritualuri bar­bare, înapoiaţi.

Un capitol aparte este dedicat de călătorul american ortodoxiei (bisericii, practicilor, organizării), iar relatarea dovedeşte o pers­pectivă protestantă plină de superioritate, care vine în siajul considerării valahilor drept simpli barbari, chiar dacă urmaşii Ro­mei: „Să arzi lumânări roşii şi un­su­roase pentru un sfânt patron, să adori imagini hidoase parţial cioplite, să strigi fără încetare «Gospodi pomilui!» (Doam­ne, iartă-ne!), să fii cu numele Domnului mai mult pe buze şi mai puţin cu dra­gostea lui în suflet - iată ce înseamnă ve­neraţia în Biserica Grecească!“. Noyes a luat parte la slujba de duminică de la Mi­tropolia (pe atunci, în 1854, nu era ri­di­cată la rangul de Patriarhie) de la Bu­cu­reşti, unde a găsit „o incintă imensă pli­nă de-a valma cu boieri, orăşeni şi ţă­rani. O adunare mai neinteresantă n-am văzut niciodată. Lipsa de inteligenţă, pri­virea bigotă şi fanatică, expresia lipsită de suflet a acelei mase de bărbaţi şi fe­mei erau întrecute doar de înfăţişarea neglijentă, ignorantă şi desfrânată a câr­dului de preoţi care îl asista pe mitropolit în execuţia a ceea ce părea să fie o bat­jocură revoltătoare a serviciului divin. Nu se găsea nici o urmă de solemnitate în toată povestea asta“.

Americanul nu a stat mai mult de câteva săptămâni la Bu­cu­reşti şi, plictisindu-se, a decis să se aventureze în lumea bal­ca­nică. Având în vedere că trans­portul în comun era practic inexistent în Valahia, a închiriat o căruţă care l-a dus la Călăraşi, unde se mai aflau cantonaţi alţi 30.000 de otomani (ne putem închipui de năpasta căzută pe umerii românilor cumulând toate aceste guri de hrănit şi trebuie să punem la socoteală şi zecile de mii de ruşi care traversaseră şi apoi se re­tră­seseră din Principate). Din târgul Că­lă­rașilor a trecut Dunărea la Silistra, în­drep­tându-se spre Bazargic (actualul Dobrici), fostă reşedinţă de judeţ românesc, un alt târg prăfuit, pentru a ajunge la Varna. Aco­lo, călătorul american a fost şocat de mi­zeria târgului bulgaro-turc, unde de­bar­case flota aliată franco-britanică şi unde se organizase un fel de bază de susţinere şi aprovizionare a trupelor care debar­ca­seră în Crimeea şi luptau cu ruşii. Noyes s-a îmbarcat pe un vapor cu direcţia Is­tanbul. Supravieţuind scurtului voiaj într-o navă care transporta răniţi de pe teatrul de operaţiuni, dar şi ofiţeri turci, francezi şi englezi, probabil în permisie, a debarcat în Istanbul, oferind un portret al capitalei otomane la 1854, care de departe îl im­pre­sionează, dar de aproape îl îngrozeşte: „Pri­vit de la distanţă, Constantinopolul părea un lucru de o frumuseţe răpitoare, dar odată ajuns în interiorul zidurilor ha­lucinaţia s-a risipit ca un vis - duse au fost toate visurile de grandoare şi mă­reţie şi mă întrebam cum de s-a putut ca un labirint de străzi şi uliţe de nedescris, cu case dărăpănate să producă ochiului o atât de uimitoare iluzie. Câteva struc­turi minunate şi o mulţime de cocioabe, acesta este arhetipul oraşului oriental (...) nouăsprezece din douăzeci de clădiri din Constantinopol ar fi o ruşine în orice oraş creştin“. A luat parte la o ceremonie a ordinului religios musulman al der­vi­şilor, care l-a înspăimântat cu adevărat, având în vedere concepţiile lui protestante destul de stricte: „dervişii sunt măs­că­ri­cii religioşi ai Răsăritului“. A vizitat şi Sfânta Sofia, oferind informaţii cititorului ame­rican şi despre greci (o mică Grecie de­venise de curând independentă de Istan­bul, în 1832, în urma unui lung război de independenţă început chiar prin invadarea Principatelor Dunărene de către Eteria în 1821), faţă de care Noyes are o admiraţie des­tul de comună întregului Occident („D­a­torită energiei şi inteligenţei lor, gre­cii au căpătat o superioritate pronunţată asupra celorlalte rase creştine din Im­pe­riul Otoman, cărora le-au inculcat câte ceva din propriul spirit şi caracter na­ţio­nal“), armeni, „bancherii şi curtierii im­periului“, sau evreii, care, „cu toată de­gra­darea lor, prezintă o anumită ten­dinţa intelectuală“, care locuiau în număr mare în Imperiul Otoman.

Fără a fi o capodoperă a genului, mărturia lui Noyes oferă o pa­no­ra­mă vastă a unei lumi care s-a schimbat radical, o Europă Ori­entală care a recuperat mult din decalajele care o separau de lumea occi­den­tală, cu ţări care s-au angrenat sau au fost pur şi simplu tractate de sistemul de valori occidental. Iar beneficiile acestui fapt sunt imposibil de negat şi având în ve­dere imaginea, e drept, destul de super­ficială, pe care o oferă Noyes şi care este cea a unor ţări (Principatele Române sau Bulgaria) care fuseseră aduse la sapă de lemn tocmai de dominaţia orientală, oto­mană. Noyes nu are contacte prea strânse cu realitatea politică moldo-vlahă, de ace­ea un cititor neutru ar putea rămâne şocat să descopere că, după doar câţiva ani de la călătoria lui (1854), cele două principate s-au unit, formând România. Cartea lui No­yes ar trebui citită în paralel cu cea a unui alt american interesat de spaţiul ro­mânesc, călător contemporan prin Româ­nia, la intervale diferite, analistul politic şi scriitorul Robert D. Kaplan (În umbra Europei. Două Războaie Reci și trei de­ce­nii de călătorie prin România și dincolo de ea, Humanitas, 2016), care are o cu totul altă viziune, mult mai profundă. Şi chiar optimistă, faţă de evoluţiile din spațiul nostru. //