Protecţionismul nu aduce bunăstare

Politicienii noştri au lansat pe piaţa le­gis­lativă o nouă lege controversată, care im­pune măsuri protecţioniste pentru unele produse alimentare româneşti. E vorba de celebra Lege a su­per­mar­ke­turilor, în privința căreia pre­şedintele mai are cam o săptămână până la o de­ci­zie: o promulgă sau o re­tri­mite parlamentului.

Legea prevede ca toate ma­gazinele ţării, cu mic, cu ma­re, să aibă pe rafturi măr­­­furi româneşti în pro­porţie de 51% din cate­go­riile car­ne, ouă, fructe, legume şi miere de albine, lactate şi produse de panificaţie. O lectură mai atentă a propunerii legisla­ti­ve a des­coperit că mecanismul este defect: aceste produse protejate, impuse magazi­ne­lor, pot veni foarte simplu şi din vecini, adică din Bulgaria sau din Ungaria, breşă creată de sintagma „lanţul scurt“, în spa­tele că­reia se ascunde traseul intern, mai simplu, al achiziţiilor marilor magazine.

Legea este inutilă, inaplicabilă şi antieuro­peană. Este inutilă deoarece există deja o ofertă bogată de mărfuri româneşti din ca­tegoriile implicate în asaltul protecţionist. Mierea, laptele, pâinea, ouăle şi mai toată carnea pe care le cumpărăm sunt în ma­jo­ritate româneşti. Desigur, sunt unele brân­zeturi franţuzeşti sau olandeze prin galan­tare, dar cumpărătorii acestora n-au ne­vo­ie de protective, deoarece ele se adresează unui segment de clienţi cu ceva mai mulţi bani de risipit pe delicatese.

Problema pare a fi aprovizionarea cu le­gu­me şi fructe, unde, într-adevăr, cum­pă­răm de zor cireşe, portocale sau cartofi de peste mări şi ţări. Opţiunea magazinelor de a-ţi oferi la vânzare o diversitate de pro­duse nu trebuie stânjenită de procente, deoarece nu-i ajută nea­pă­rat pe producătorii autoh­toni şi, categoric, nici pe cumpărători.

Nişte fermieri, anonimi, din judeţul Giurgiu ne li­niştesc: ei pot livra legume în cantităţi suficiente pen­tru a acoperi consumul Bu­cureştiului timp de 9-10 luni pe an. Zău? Şi ce fa­cem în restul anului, iarna de pildă, arun­căm legea la coş, o ignorăm, sau ne ve­se­lim la ştirea că supermarketurile şi maga­zinele plătesc amenzi că n-au pe rafturi mărfuri majoritar româneşti? Această re­a­litate a climei, a fluxurilor de producţie agricolă demonstrează singură că legea este ridicol de inaplicabilă.

Nu departe de Bucureşti este o comună unde oamenii se ocupă de cultivarea le­gumelor. Au sute de solarii, au o reţea de drumuri agricole asfaltate, aşa încât lu­cră­torii nu se adâncesc în noroi când trans­portă marfa către maşinile care o duc la vânzare. Toate astea au fost posibile dato­rită banilor europeni. În iarna acestui an câteva zeci de tineri din sat au primit câte 50.000 de euro pentru „instalarea“ în afa­ceri agricole. Când am vorbit însă cu ei, încercând să aflu ce afaceri încep, am în­ţeles că toţi erau împinşi în faţă de părinţi şi că banii erau destinaţi dezvoltării afa­cerii de familie deja existente. Desigur, nu este nimic rău în asta, cu toate că ideal ar fi fost să se întoarcă la ţară tinerii orăşeni şi să muncească pământul părinţilor sau bu­nicilor. Este însă incorectă şi imorală pretenţia asociaţiilor de producători, care au consumat sau pot beneficia de banii eu­ropeni, de a susţine iniţiative protec­ţio­nis­te, care sfidează regulile pieţei europene. Apartenenţa la Uniunea Europeană este bună când ne dă bani, dar devine o po­vară când ne convine? De altfel, politi­cienii cultivă o atitudine periculoasă de ig­norare a obligaţiilor asumate - vezi pro­iectul iniţial al Legii dării în plată, care propunea nici mai mult, nici mai puţin decât descotorosirea de un credit, de o obligaţie asumată, prin cedarea obiectului a cărui folosinţă şi-a pierdut atrac­ti­v­i­tatea.

Dacă politicienii şi-ar face singuri piaţa, ar re­marca un adevăr simplu: pieţele ţără­neşti sunt dominate de produse de im­port, cel puţin nouă luni pe an. Întrebarea este ce anume i-a împiedicat pe politicieni să regleze mai întâi situaţia din pieţe, să verifice dacă acolo vând producătorii sau nu cumva acestea sunt controlate de cla­nuri de negustori interesaţi de profit? O investigaţie mai atentă ar fi ajuns la concluzia că acei puţini agricultori care au o tarabă în piaţă se văd siliţi, până la ur­mă, să cumpere marfă din depozite, deoa­rece este mai profitabil aşa, decât să tâ­răşti legumele tale până la piaţă. Şi atunci, ce anume îi mână în luptă pe politicieni? De ce nu-i întreabă pe productorii de cartofi sau de mere cum se face că mărul polonez intră pe tarabă la preţuri mai mici ca ale nostre, deşi costurile de trans­port şi depozitare sunt mai mari şi mâna de lucru de acolo este mai scumpă? Care sunt resorturile care scumpesc produsele româneşti?

Una dintre probleme este lipsa apetitului pentru asociere a gospodăriilor ţărăneşti, probabil un reflex al cooperativizării for­ţate. În Europa civilizată fermierii sunt aso­ciaţi şi au creat propriile lanţuri de depozitare, transport şi chiar marketing pentru produsele locale.

O lectură a Pachetului pentru dezvoltarea clasei mijlocii la sate, iniţiat de premierul Dacian Cioloş pe când era comisarul euro­pean pentru Agricultură, ne face să obser­văm că există o strategie coerentă, efici­entă şi inteligentă pentru a mişca lucrurile în agricultură, evident cu ajutorul banilor europeni. Ironia inadecvării acestei legi protecţioniste, cu parfum de politicianism ieftin, inaplicabilă, este aceea că, sfidând regulile europene, putem sfârşi prin a plă­ti bani europenilor, în loc să primim banii lor. Putem proteja afacerile româneşti fără a încălca tratate europene şi, mai ales, ajutându-i pe fermierii mici să intre şi să ră­mână în piaţă. În esenţă, de la Adam Smith încoace, istoria economiei a de­mon­strat că protecţionismul nu aduce bună­stare, deoarece se impune prin izolare şi exces, el ascunde însă capcane întinse de di­verse interese.