Un nou refren – eurofobia

Idei false sau distorsionate – ceea ce-i și mai periculos – s-au răspândit fulgerător în ultimul timp. Au scos deja Marea Bri­tanie din UE. Se pregătesc să facă același lucru, poate, și cu alte țări europene. E uimitor cât de masiv și insinuant în ace­lași timp a devenit discursul, nici măcar euroscceptic, ci de-a dreptul eurofob. Aș­chiile sale sar pretutindeni și foarte mulți oameni – care nici măcar nu sunt îm­po­triva Uniunii Europene ca principiu – le culeg, tratându-le drept geme, deși nu sunt decât falsuri ordinare. Chiar multe din­tre persoanele moderate și favorabile UE – care formează majoritatea încă în ce­le mai multe țări din Uniune – au început de la o vreme să cedeze înaintea euro­fobiei ambalate strategic în euro­scep­ti­cism, repetând fără reflecție tot felul de inep­ții. Se spune, de pildă: „populiștii și naționaliștii sunt, desigur, detestabili, dar nici UE nu e cum trebuie...“. Și ur­mează o listă de recriminări la adresa UE, ca, de pildă: deficit de democrație, biro­crație excesivă, incapacitate de acțiune, înăbușirea libertății naționale, ba chiar și – mai ales pe la noi, în unele cercuri de dreapta – socialism, distrugerea naț­iu­nilor, ateism etc.

Deficit de democrație, așadar: es­te UE deficitară la capitolul de­mocrație, mai ales în raport cu statele membre? Dacă e așa, atunci principalele sale insti­tu­ții trebuie să fie nedemocratice. Parla­men­tul European, mai întâi: ales prin vot uni­versal, ca orice parlament național, vo­tează legislația Uniunii și aprobă Comisia Europeană, ca orice parlament. Adevărat, nu are deocamdată inițiativă legislativă, dar e absurd a numi nedemocratic un par­lament unde Nigel Farage și alți revi­zio­niști ai ordinii actuale și-au ținut ne­stin­gheriți discursurile chiar împotriva aces­tui parlament. Comisia Europeană – un fel de guvern UE – e numită de acest par­lament și, cum se știe, comisarii sunt de­semnați din toate statele membre. Dacă aces­tea trimit reprezentanți nepotriviți sau nepregătiți, nu Uniunea e de vină, ci statele. Am auzit pe câte unul: „Cine l-a ales, dom’ne, pe Juncker ăsta?“. Cine? Par­lamentul European, ales prin vot di­rect de popoarele europene. Nimic mai ne­democratic decât e și desemnarea gu­ver­nelor naționale. În sfârșit, Consiliul Euro­pean, locul unde se iau deciziile stra­te­gice. Un organism esențial. Este el nede­mo­cratic? Nu mai puțin decât sunt nede­mocratici componenții lui, adică șefii de stat și de guvern ai țărilor participante. Unde e atunci celebrul „deficit de­mo­cra­tic“ în aceste decizii luate de obicei prin consens? (Să nu uităm nici „minoritatea de blocaj“.) Dimpotrivă, Consiliul este prea democratic. Adesea, nerealizându-se un consens, se preferă să se amâne o decizie importantă, este foarte adevărat; dar fenomenul e caracteristic tocmai de­mo­crațiilor, în general deficitare la luarea unor decizii radicale. Dimpotrivă, dacă UE ar fi subtila și oculta dictatură pe care ne-o portretizează unii, ar fi cu mult mai eficientă. Dar eurofobii nu au nicio pro­blemă în a formula enunțuri contra­dic­torii: lumea îi crede.

Totuși, nu-i prea multă birocrație la Bruxelles? Prea multă în raport cu ce, judecând că avem de-a fa­ce cu 28 (acum 27) de state și o populație de circa o jumătate de miliard de oameni? Proporțional, e o biro­crație mai mică și mult mai eficientă decât multe birocrații naționale, de exemplu cea românească. Dar Uniunea Europeană „e prea departe de oameni“, mai auzim. As­ta ce înseamnă? Desigur, nu că Bruxelles sau Strasbourg sunt mai departe geografic de români decât Bucureștiul, de exemplu, ci că am avea de-a face cu o birocrație și cu politicieni „insensibili“, ba chiar „au­tiști“ în raport cu nevoile oamenilor „sim­pli“! O aberație, când distribuția resur­se­lor - de exemplu, bugetul agricol – cons­ti­tuie cea mai mare cheltuială bugetară a Uni­unii. Că noi în România nu reușim să utilizăm o parte însemnată din resursele nerambursabile puse la dispoziție tocmai pentru dezvoltare, că există controale bi­rocratice severe, ceea ce face mai greu de furat din bugetul comunitar decât din cel național sau local - e un fapt. Dar, din acest punct de vedere, Uniunea e bene­fi­că, chiar dacă îi enervează pe unii. Și apoi, țări precum Grecia, Portugalia, Irlan­da ar fi fost ajutate să iasă din coșmarul unui foarte probabil colaps financiar, dacă n-ar fi existat UE? (Aici s-ar putea spune, cel mult, că, poate, n-ar fi ajuns într-un asemenea grad de îndatorare dacă nu s-ar fi bizuit pe UE.) Dimpotrivă, e mai aproa­pe de adevăr că UE e o organizație sen­sibilă la compasiune, la inegalități sociale și că își propune să elimine prea marile disparități între state sau între regiuni ale unor state. Parțial, și reușește. Cum atunci e „autistă“ și „insensibilă“?

Dar eurofobii țipă că Uniunea înăbușe suveranitățile națio­na­le. Desigur, Uniunea presupune anumite cedări ale acestei su­veranități – spațiul Schengen, mo­neda unică, legislația comună euro­pea­nă, Curtea de Justiție Europeană, chiar CEDO, care nu este o instituție a UE, dar e asumată etc. Dar asta a fost și ideea: după falimentul statului național care a generat două războaie mondiale, pornite din Europa, soluția a fost cedarea unei părți de suveranitate în favoarea unui sis­tem multinațional, care să evolueze trep­tat spre o confederație, dacă nu chiar că­tre o federație de state. „Dar națiunile nu mai sunt libere, sunt sub ocupație!“, țipă Marine Le Pen, Farage, Boris Johnson, Wil­ders și alții! Adică cum „ocupație“? Ca aceea a Franței sau Olandei sub naziști? Ca a Europei de Est sub sovietici? Alt­minteri, e foarte bine că națiunile sunt ce­va mai puțin libere, în sensul suvera­ni­tății. Sunt mai puțin libere să se încaiere și să-și facă rău la comanda unor elite iresponsabile; în schimb, cetățenii euro­peni au devenit mult mai liberi: ei pot circula unde doresc în spațiul comunitar, pot lucra, pot vinde și cumpăra, pot în­cheia afaceri nestingheriți oriunde în acest spațiu, pot avea chiar și aceeași monedă, dacă nu o au deja. Naționaliștii căpiază, deoarece pentru ei individul nu contează.

Paradoxul e că unii critică Uniunea fiindcă e ineficientă, de exemplu, nereușind să-și controleze frontierele externe – de unde și influxul recent de imigranți din Ori­entul Mijlociu și Africa de Nord – în timp ce alții sunt supărați pe ea că ar fi prea dominatoare, impunând conformism în legislație, dar și mult hulita „corectitudine politică“. Eu unul mi-aș dori o Uniune mai bine integrată, cu granițe externe mai sigure, dar trebuie înțeles că asta în­seam­nă mai puțină libertate de manevră pen­tru elitele locale. Există un preț în toate. De asemenea, unii, la noi mai ales, se plâng că Uniunea e prea „socialistă“, în timp ce alții, prin alte părți, o acuză că e în slujba „capitalismului global“. Nu-i ce­va nou: evreii au fost și mai sunt acuzați de antisemiți deopotrivă de a fi inventat și „adus“ comunismul, dar și de a fi in­ven­tat și promovat capitalismul! Coerența în idei nu e punctul forte al naționaliștilor. Faptul că Uniunea impune o legislație so­cială și economică modernă și mai umană e foarte bine. Pe de altă parte, ea susține și libera concurență, interzice ajutoarele de stat și, deschizând piețele, încurajează competiția. Desigur, unii pierd în urma acestei concurențe libere și atunci nu le-ar părea rău dacă guvernele lor ar re­in­troduce taxele vamale în anumite domenii și ar limita circulația persoanelor și capi­talului.

Eurofobia, botezată eufemistic „eu­roscepticism“, a devenit ac­ceptabilă în cercuri largi, în pofida neadevărurilor flagrante și a fracturilor logice pe care le conține. Chiar o formulă inocentă de tipul „Uniunea trebuie să se reformeze“ con­ți­ne o capcană. Cum să se reformeze? În di­recția unui stat federal sau confederal, re­strângând și mai mult libertățile națio­na­le, dar exercitând un control de securitate mai eficient? Sau, invers, slăbind auto­ri­tatea comunitară și lăsând din nou statele să se descurce pe cont propriu? Mă în­do­iesc că azi un consens e posibil în această privință și atunci rămân două soluții po­sibile: sau o Europă cu mai multe viteze, sau conservarea situației prezente, ceea ce, probabil că, măcar din motive de si­gu­ranță, e preferabil. Așadar, în aceste mo­mente Uniunea mai curând nu trebuie să se reformeze, ci trebuie să depășească di­ficultățile actuale în structura existentă. Și atunci de ce să repetăm mașinal această formulă: „Uniunea trebuie să se re­for­me­ze“, sugerând că, dacă n-o face, vinovații sunt eurocrații „insensibili“, „autiști“, „ne­democrați“, eventual „fără Dum­ne­zeu“, vânduți fie rușilor, fie americanilor, fie cripto-islamici?

Pe scurt, cea mai bună, mai pașnică, mai eficientă, mai liberă formă de guvernare multinațională și multietnică inventată vreodată de umanitate riscă azi să fie îne­cată de un potop de inepții pe care - și asta este grav – adesea nici nu le mai în­registrăm ca atare.

Discursul pretins eurosceptic, în realitate eurofob, a devenit un fel de refren. A de­venit cool. A devenit mainstream.