Pontoratul

Acum patru ani, când era dezvăluită fapta lui Victor Ponta, societatea românească a fixat pe agenda publică un cuvânt: pla­giatul, asociat cu doctoratul. Era vorba de prim-ministrul român.

Cel care a anulat primul verdict de plagiat, dat de CNATDCU, și a desființat emi­tentul era ministru. Li­viu Pop. El există și acum.

Cea care s-a luptat atunci și după, cu o energie dem­nă de alte cauze, pentru a acoperi fapta, dar și pentru a deturna Legea educației, a fost ministru al Educației. Ecaterina Andronescu. Ea există și acum.

Cel care a coordonat lucrarea de doctorat în cauză era ministru, chiar prim-mi­nis­trul. Adrian Năstase. El există și acum.

Cel care a vrut să legifereze renunțarea la titlul de doctor (ceva de nemaiauzit!) era ministrul Educației. Sorin Câmpeanu. El există și acum.

Au fost și alți miniștri, precum Remus Pricopie, sau parlamentari care s-au coa­li­zat în a-l proteja pe Victor Ponta. Ei există și acum.

Cei și cele care au semnat procesele ver­bale, referatele care au permis ca teza să fie validată erau profesori universitari.

Sporul de 15%, acordat celui care are ti­tlul de doctor, a fost primit de atunci. Ti­tlul permite ocuparea unei funcții didac­tice sau, de pildă, intrarea în barou.

Câtă muncă, câtă energie au depus toți și toate pentru a apăra un pontorat! Rușinos, și pe bani publici.

Pontoratul sau doctoratul pontat, după numele ilustrului său realizator, e o rea­li­tate care îl precede pe acesta. Sunt oa­meni care au pontat că au făcut un doc­torat. Pontoratul este un sindrom al com­plicității academice care a favorizat impostura știin­ți­fică. Nu e întâmplător că, la nici trei ani după re­ve­larea pontoratului, tulpina virusului furtului și înșe­lă­ciunii apare modificată „ge­netic“ în închisori din Ro­mânia unde deținuți de „va­ză“ publică lucrări „știin­țifice“, cu complicitatea unui lanț întreg: o verigă a sa este a universitarilor care au re­co­man­dat „capacitatea“ acelor deținuți de a ela­bora lucrări științifice. La pușcărie. După decredibilizarea doctoratului, prin pon­to­rat, a venit rândul științei să fie umilită prin prevederi discriminatorii în mediul penitenciar. Există mediu științific fa­vo­rabil în detenție pentru a face lucrări știin­țifice? Atunci, dacă da, de ce nu același lucru și pentru un pictor, un muzician? Artele nu merită asta? Numai știința? (Să mai citim o dată eseul lui C.P. Snow, The Two Cultures.)

Complicitatea aceasta a fost favorizată, în unele domenii de cercetare, și de nivelul scăzut sau birocratic fără substanță al stan­dardelor academice. Sau de neimpunerea lor. Vechiul CNATDCU are de dat socoteală pentru calitatea scăzută a acestor stan­dar­de, de pildă, pentru domeniul teatru și nu numai. Experții cunosc realitatea. Unii din­tre ei, ca și unii șefi de misiune ARACIS, nu doresc standarde care să asigure com­pe­titivitatea, seamănă aceleași „semințe“ slabe genetic, din care vor ieși doctorate, acreditări ale unor specializări cu totul anemice, cu care nu ai ce face în lumea de azi. Pontoratul a inspirat și menținut, prin complicitate, nivele scăzute de per­for­manță. Universități slabe sau mediocre exis­tă în continuare. Ele „produc“ stu­denți... ce fel de studenți? Ce valoare au diplomele acelea, ce știu să facă, să gân­dească acei studenți după absolvire? Pon­toratul e mizeria intelectual-morală care a devenit pat germinativ în lumea acad­e­mică și care a sporit neîncrederea în ofer­ta academică. De fapt, a mărit nepar­ti­ci­parea la aceasta.

Doctoratul pontat e o realitate care există mai de mult. Nu e corect să îi fie puse în seamă d-lui Ponta, dincolo de imaturitatea sa etică, toate relele procesului doctoral de la noi. Dar, asemenea godzilei care, în ci­vilizația urbană, apare când nu te-aș­tepți dintr-un adânc mâlos, plagiatul său, prin magnitudinea impactului datorat func­ției sale publice, a atras atenția asupra complicității uman-instituționale din învățământul superior. Asupra unui mâl gros. Și a speriat. Complicitatea aceasta a făcut și mai face încă posibile involuția aca­demică, stagnarea.

Petru Comarnescu scria în 1933 despre ce l-ar caracteriza pe student în „cetatea uni­versitară“: „... mai mult simţ social, ştiin­ţa de a coopera şi a-i înţelege pe ceilalţi oricât de diferiţi ar fi ei, precum şi do­rinţa de a promova în faţa judecăţii celor­lalţi caracterul său moral şi abilitatea sa intelectuală şi fizică“.

Pontoratul e, prin comparație, o altă pla­ne­tă. Planeta celor vioi care, chiar dacă s-ar lovi de conștiință și de morală ziua în amiaza mare, nu ar ști ce sunt. S-ar duce să se spele de „jegul“ impactului.

Birocrația și inflația academică omoară, ade­sea, cel mai bun lucru pe care l-ar putea realiza studenții noștri: potențialul lor, care nu e încurajat să-și descopere li­mi­ta. Iar pontoratul a contribuit la aceas­ta. Complicitatea sau ignoranța, dar, mai rău, lipsa construcției etice și integre în sfera publică au permis o involuție rapidă altoită peste modernizări pe care le în­ghi­țim pe nemestecate. Ele dezvoltă, în con­ti­nuare, impostura ca sindrom al lipsei au­torității dată de competență și de abilități de comunicare în domeniul științific, di­dactic respectiv.

Cu ce îi ajutăm pe acești studenți și stu­dente? Ce urme lăsăm în acești studenți? Cum facem să își dea seama că e vorba despre ei și despre ele, despre faptul că au ceva bun de dat acestei lumi?

În mod clar, însă, nu cu pontorate, im­posturi și complicități. Dar problema nu sunt cei educați, ci educatorii care ar tre­bui să reacționeze împotriva celor care le­gi­ferează în continuare cultura ponto­ra­tului.