PNL: încremenirea în (lipsa de) proiect

Marele PNL a fost un proiect care a început cu un succes fulminant: în câteva luni, depășind spe­ran­țele majorității susținătorilor săi, câștiga alegerile prezidențiale și aparent se afla în pragul schim­bării majorității parlamentare. 2014 a fost cu si­gu­ranță cel mai fast an din istoria PNL: a ieșit din com­binația cu PSD, a scăpat de un președinte-de­magog, a înghițit un partid de mărime com­pa­ra­bilă, totul pentru a-și trimite noul președinte la Pa­latul Cotroceni. În acest timp PSD guverna, dar era fugărit de procurori, în criză de imagine, trăi­se eșecul Ponta-naționalismului și părea pândit de schisme și/sau revolte interne.

De la instalarea președintelui Iohannis până la ale­gerile locale s-a scurs aproximativ un an și ju­mă­tate. O perioadă în care PNL a trecut de la extaz la agonie. De la o victorie aducătoare de speranțe la actuala situație, în care PNL a pierdut net localele și are șanse minime de a inversa lucrurile la par­lamentare. E aici util să amintim câteva cifre: cele mai relevante pentru votul politic sunt cele de la votul pentru consiliile județene, unde PNL a ob­ținut aproape 32%, față de 37,6% ale PSD, dar aici trebuie adăugat și scorul remarcabil al anexei li­be­rale a PSD, ALDE, 6,3%, devenită un candidat se­rios la intrarea în parlament. Dincolo de raportul de forțe electoral, trebuie subliniat că cel insti­tu­țio­nal, care reflectă și capacitatea de a se alia, cre­ionează o situație și mai grea a PNL, care a reușit să promoveze numai 7 președinți de CJ, con­tro­lând direct sau prin alianțe 9 județe, asta în vreme ce PSD are 29 de președinți de CJ și domină în 31 de județe. Harta s-a înroșit, ceea ce poate fi de­cisiv pentru capacitatea de a mobiliza electoratul la toamnă. Dacă adăugăm o capacitate de alianță mai mare PSD, probabilitatea formării după par­lamentare a unei majorități dominate de PNL este minimă.

Dar asta nu înseamnă că ea nu există. PNL încă mai poate spera să provoace în acest an o alter­nanță po­litică la nivel parlamentar. Președintele îi poate aduce la guvernare, dar nu indiferent de rezultatul alegerilor. Încă se mai poate evita ca majoritatea ce se va forma să nu fie după chipul și asemănarea ce­lei instalate în 2012, al cărei profil politico-mo­ral îl vedem azi desenat de veștile proaste care ne vin constant dinspre Palatul Parlamentului.

Alternativa, care va deveni inevitabilă în lipsa unei reacții a PNL, va fi aceea a intrării într-o no­uă perioadă de coabitare, de instabilitate și popu­lism. Deocamdată, profilarea repetării amenin­ță­rilor pe care o nouă majoritate tip USL le aduce pen­tru statul de drept nu mai pare că poate pro­voca o mobilizare ca în 2014. Asta se întâmplă pen­tru că speranțele din 2014 au devenit în 2016 de­zamăgiri pe măsură. Cineva trebuia să plătească eșe­curile acestei perioade. Cum Iohannis mai are peste trei ani de mandat, cuplul Bla­ga-Gorghiu trebuia să facă un pas în spate. Evitarea unor schimbări, a unui congres a fost un nou semn de slă­bi­ciune. Iar anunțuri ca acela al unei posibile alianțe electorale sau chiar fu­ziuni cu UNPR nu pot decât să agra­veze situația.

Marele PNL a fost o construcție com­plicată, care nu e terminată și care se mai poate dovedi utopică. Cumulează multe sedii, dar mai ales multe da­to­rii, inclusiv morale, față de diverse ca­tegorii de electorat. Moștenește o im­plan­tare locală remarcabilă și com­ple­mentară între rămășițele partidului is­toric și cele ale unei foste componente a FSN. Dar diversele moșteniri îl fac imobil, aproape inert, incapabil să fruc­tifice dinamica socială și dorința de schimbare a unei părți a românilor. Nu e vorba în primul rând de lipsa de credibilitate, ci de dorința de a se afir­ma ca partid viu. Până acum, par­ti­de­le noi au murit din lipsă de structuri, de resurse, de locuri în instituții stra­tegice. PNL e ca și mort pentru că le are numai pe acestea.

Situația de la București a fost reve­la­toare pentru modul cum funcționează (și) azi PNL. Abandonarea Capitalei și unanimismul din forurile de decizie colectivă au arătat o inerție a culturii politice care îl apropie de PSD și un de­calaj față de potențialii alegători care ar putea face diferența. Și care, ca la București, la toamnă pot vota al­te liste. Degeaba „liderii liberali“ se con­solează acum că sunt singura al­ternativă la partidul condus de Drag­nea.

Adevărul este că atât vechiul PNL, cât și PDL, atunci când s-au reunit erau în­tr-o gravă criză morală: într-un sfert de secol trădaseră cam tot ce se putea trăda: aliații, identitatea po­li­tică, electoratul, până și pe foștii li­deri. Mulți am sperat că cei care pre­tind că reprezintă electoratul de cen­tru-dreapta se vor reforma. Iată că nici la putere, nici în opoziție, nici prin scindări, nici prin fuziuni, nici cu un tătuc autoritar, nici fără el, re­forma nu vine. Azi știm că degeaba îl așteptăm pe Godot. Godot nu vine, aș­teptarea este o capcană, e numele non­acțiunii. PNL pretinde acum mono­polul electoratului anti-PSD. Dar nu demonstrează că vrea să-l reprezinte cu adevărat.