De același autor
Desigur, atenția presei a fost atrasă în primul rând de atacul lui Ponta la adresa lui Dumitru. Iată-l aici:
„Perfect - trebuie sa aflam cine se ocupa de Educatie in zilele noastre - in Decembrie 1989 cand oamenii au iesit in strada sa ceara caderea sistemului comunist Dl Mircea Dumitru ( noul ministru al Educatiei) era instructor de pionieri la Casa Pionierilor din Buftea !!!!
Si dupa 26 de ani ( si traduceri de carti dintr-o limba germana pe care NU O CUNOASTE) fostul instructor de pionieri a primit o noua sarcina - instructor in Guvernul de tehnocrati!
Nimic nu se pierde , totul se transforma - iar Sistemul isi recicleaza oamenii pe care i-a crescut ! Singurii manipulati si pacaliti raman cei care au iesit in strada ( in 1989 sau in 2015)!”
Textul este un exemplu marca Ponta de prostie monumentală, ticăloșie pură, ură fără limite și securism de cea mai joasă speță, dar nu asta este cea mai mare problemă în ceea ce privește atacurile la adresa lui Dumitru. În fond, Ponta ne-a obișnuit în toți acești ani cu prostia, ticăloșia, ura fără margini și securismul. Ceea ce vrem să subliniem este altceva.
Așa-zisa controversă care îl vizează pe Mircea Dumitru provine din acuzația că, nefiind un cunoscător al limbii germane după cum ar fi recunoscut în propriul CV, Dumitru apare totuși ca traducător din germană al două dintre cele mai importante lucrări ale filozofiei contemporane aparținând lui Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus și Cercetări Filozofice. Acuzațiile au ieșit la suprafață în 2012 după ce Comisia de Etică a Universității București, al cărei rector era Dumitru, a fost singura instituție academică din România care, în iulie 2012, a avut curajul să constate faptul că Ponta și-a plagiat lucrarea de doctorat. Lui Dumitru i se reproșa că n-ar fi tocmai străin de însușirea meritelor altora, de vreme ce apare ca traducător dintr-o limbă pe care nu ar cunoaște-o și, la vremea respectivă ni s-a părut o încercare disperată și oarecum amuzantă de a-l calomnia pe Mircea Dumitru, mai ales că legasem noi înșine plagiatul lui Ponta de Wittgenstein. Mergând însă în profunzime, lucrurile nu mai sunt atât de amuzante.
Heidegger, Wittgenstein și Roșca Stănescu
Originea calomniei la adresa lui Dumitru este o altă calomnie de proporții, tentativa defunctului ziar Ziua, care sub conducerea lui Sorin Roșca Stănescu și cu mâna unor autori precum Victor Roncea și un anume Spânu, l-au acuzat pe Gabriel Liiceanu că ar fi plagiat în operele sale, lucrarea fundamentală a lui Martin Heidegger, Ființă și Timp. Ideea centrală era că establishmentul intelectual post-decembrist era o fraudă atât din punct de vedere intelectual - de vreme ce Liiceanu era denunțat ca un plagiator de rând - cât și din punct de vedere moral - de vreme ce același Liiceanu era caracterizat ca o „lichea” dintre acelea cărora însuși filozoful se adresase într-un Apel celebru în chiar primele zile de după 1989. Cu alte cuvinte, Roșca&Comp pretindeau că ne închinăm la idoli falși, că excelența academică și intelectuală și rectitudinea morală reprezentată de Liiceanu nu sunt decât o minciună, că toți sunt o apă și-un pământ. Că Liiceanu nu era cu nimic mai bun decât comuniștii, securiștii și lingăii pe care îi denunțase. Ba chiar, în cunoscuta strategie desfășurată peste tot în Europa postcomunistă de a portretiza victimele drept călăi și invers, se sugera că adevărații comuniști și securiști ar fi Liiceanu, Pleșu, Patapievieci, Tismăneanu iar victimele ar fi fost colaboratori notorii ai Securității precum sociologul Ilie Bădescu, „părintele spiritual” al lui Marian Munteanu. În acest context au apărut și acuzațiile la adresa lui Mircea Dumitru, care a avut buna cuviință să apere public integritatea lui Gabriel Liiceanu. Pentru că a avut decența să ia apărarea adevărului, lui Mircea Dumitru i s-a „descoperit” calitatea de fost instructor de pionieri la Buftea, fără nici o mențiune, desigur, la modul în care se făceau repartițiile în învățământul comunist, și faptul că ar fi tradus Wittgenstein fără să știe germană. Ponta nu face decât să preia toate aceste calomnii pentru că așa i-au fost livrate, fără să aibă cea mai mică idee despre ce vorbește. „Contribuția” sa personală la această calomnie și motivul pentru care acuzăm securismul afirmațiilor sale este acuzația că Dumitru ar aparține „Sistemului” sau, altfel spus, inversarea valorilor și a rolurilor istorice: victimele devin, din nou, călăi.
Mircea Dumitru și Sistemul
Orice observator onest care are o legătură rezonabilă cu filozofia și cu Heidegger înțelege că Heidegger este un autor ne-plagiabil. Arhitectura conceptuală, structura și formulările heideggeriene sunt atât de unice și de diferite de orice altceva încât sunt ușor de recunoscut oriunde și în orice context. Numai un ageamiu sau o persoană care manifestă o incredibilă reavoință ar putea crede că Heidegger poate fi plagiat și să-l acuze pe Liiceanu că face tocmai acest lucru. Una este să lucrezi cu conceptele lui Heidegger și să le asumi deschis în construcția propriei opere și cu totul altceva este plagiatul.
În cazul lui Mircea Dumitru avem de-a face cu o situație similară: trebuie să fii ageamiu sau ticălos ca să-l acuzi că a tradus Wittgenstein fără să știe germană. Dacă ai o oarecare idee despre Wittgenstein, trebuie să știi că întreaga sa viață și operă sunt o afacere austro-britanică și că de-a lungul vieții s-a mișcat între Austria și Anglia și la fel a făcut-o și în operă, între germană și engleză. În ceea ce privește Tractatus-ul trebuie spus că, după un destin complicat, însuși titlul care a devenit celebru nu este titlul original german, ci cel al traducerii engleze așa cum a fost sugerat de G.E. Moore. Mai mult, în varianta originală, a avut o prefață de Bertrand Russell, pe care Wittgenstein a vrut s-o scoată la traducerea în engleză, care l-a rândul ei a devenit totuși, teza de doctorat a lui Wittgenstein la Cambridge, susținută cu căldură atât de Russell cât și de Moore. În ceea ce privește Cercetările Filozofice, ele sunt cunoscute în toată lumea drept Philosophical Investigations, pentru că au apărut postum, într-o ediție realizată de Elisabeth Ascombe, care a organizat și tradus textele în germană împreună cu alți colegi. Cartea a fost publicată bilingv, pentru că în privința operei lui Wittgenstein, textele în germană și engleză se întrepătrund. Bunăoară, deși textele din Investigations sunt în germană, în parte pentru că Wittgenstein se gândea la o mare ediție în germană care să includă atât Tractatus-ul ca exemplu de eroare inițială cât și Cercetările, ele se află în strânsă legătură cu două lucruri anterioare, Caietul Albastru și Caietul Brun, care fiind colecții de cursuri, sau mai degrabă, de prelegeri ținute de Wittgenstein la Cambridge, sunt în engleză.
Concluzia este că nu numai că este posibil să traduci Wittgenstein din engleză, dar este obligatoriu, dacă vrei să faci o traducere adecvată și să iei în considerare ambele versiuni. Ceea ce au făcut profesorii Flonta (pe textul german) și Dumitru (pe partea engleză) nu este nici pe de parte o fraudă, este un exemplu de excelență și responsabilitate academică într-o lume de impostori și plagiatori. De altfel, cei doi apar ca traducători și la Caietul Albastru, împreună cu Adrian Paul Iliescu. Flonta a spus-o limpede încă din 2012, dar nimeni nu a vrut să-l asculte: „Calificarea traducătorului unei lucrări filosofice este dată, în primul rând, de nivelul cunoaşterii şi înţelegerii operei autorului. Tot ce a scris Wittgenstein este accesibil în limba engleză. Mai mult, traducerile de referinţă ale acelor lucrări ale lui Wittgenstein al căror original este în germană sunt cele în limba engleză. Prima ediţie a Cercetărilor filosofice este una bilingvă. Iată de ce pentru o traducere calificată este recomandabilă colaborarea dintre buni cunoscători ai gândirii lui Wittgenstein care stăpânesc limba germană şi respectiv engleza”.
În consecință, nu poate fi mai clar că profesorul Dumitru nu a greșit cu absolut nimic, ba dimpotrivă, a contribuit esențial la publicarea unor traduceri valoroase ale unora dintre cele mai importante opere filozofice ale secolului al XX-lea.
În felul acesta ajungem la problema reală. Cineva le-a livrat lui Roșca și Ponta toate gunoaiele care au fost spuse și scrise despre Liiceanu și Dumitru și este vorba de cineva din Sistem. Vorbim despre o forță care se opune din răsputeri oricărei manifestări de excelență în spațiul academic și care dorește să mențină statu quo-ul mediocrității și imposturii cu orice preț. Vorbim despre o forță puternică dar care se simte amenințată și care se va opune oricărei reforme reale în Educație cu orice mijloace, oricât de murdare.
P.S. Wittgenstein era un tip cel puțin excentric prin faptul că era de o moralitate dusă la extrem. A fost un ofițer excepțional în primul război mondial, unde a impresionat prin curaj. Familia sa era una din cele mai bogate din Europa când a decis să ofere o parte din avere artiștilor vienezi de la acea vreme, cealaltă parte a împărțit-o între membrii familiei, iar el s-a făcut grădinar la mânăstire și profesor de școală primară. A trăit toată viața în condiții austere și se spune că refuza orice cadou sub motivul că nu acceptă decât bunuri și venituri câștigate prin muncă. Este aproape dureros, așadar, să vezi cum numele său este folosit în România de parveniți și impostori care nu vor altceva decât să-și păstreze privilegiile pentru a discredita un om care a făcut muncă intelectuală onestă pentru a-l aduce pe Wittgenstein românilor.
