Paradoxalul comunism românesc

Cea mai recentă apariţie editorială care poar­tă marca istoricului Lucian Boia,  Strania istorie a comunismului românesc,  se do­reşte o explicaţie complexă, completă, în sti­lul său inconfundabil, ac­cesibilă, dar şi foarte clară atât a comunismului ro­mâ­nesc, cu ample referiri la ideologia bolşevică (o uto­pie, până la urmă, care „func­ţionează perfect în re­gistru imaginar, dar se încăpăţânează să nu mai funcţioneze atunci când se forţează transpunerea ei în realitate“), dar şi la re­gi­mul originar din Uniunea Sovietică, ţară ca­re s-a autodistrus prima, exportând mai apoi modelul de sinucidere socială şi eco­nomică. Pentru un cititor fidel al isto­ri­cu­lui bucureştean, multe idei şi pasaje au mai fost enunţate (şi ele sunt marcate prin note de subsol), astfel încât volumul nu produce mari surprize. Disecţia co­mu­nismului românesc, concisă şi clară, este lăudabilă pentru că renumele lui Lucian Bo­ia ar putea trezi anumite spirite încă ador­mite care îl regretă. Acest public „cap­tiv“ are creierul complet spălat de maşi­nă­ria propagandistică ceauşistă, care repre­zintă o altă ţintă luată în vizor de Lucian Boia şi care a fost demolată constant de acesta, încă de la apariţia celebrei Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997).

Strania istorie a comunismului românesc are ample referiri atât la matricea originală, fondatoare, cât şi la preluarea şi transpunerea ei în România. Interesant şi va­la­bil este răspunsul pe care-l oferă Lucian Bo­ia la întrebarea care ne bântuie cu te­meinicie şi constanţă: „De ce să mai ştim ce a fost comunismul? A quoi bon?“, pen­tru că „Toţi plătim pentru comunism, chiar cei care nu-şi dau seama sau con­tinuă să creadă în binefacerile lui. Şi vor mai avea probabil de plătit şi cei care nu s-au născut încă“. Istoricul menţionează elementele de sovietizare (nu numai re­pre­siunea cu cifre contestabile şi încă ne­ştiu­te) care te pot duce cu gândul la o ade­vărată colonizare a României, la fel de com­pletă, dacă nu cumva mai intensă de­cât colonizările clasice din istoria expan­siunii occidentale, cu singura menţiune că acestea s-au întins pe parcursul unor sute sau zeci de ani, în timp ce colonizarea so­vietică a fost impusă în câţiva ani. Co­mu­nismul românesc este ciuruit de para­do­xuri. „Privind situaţia existentă înainte de 1944, România era ţara cea mai puţin pregătită pentru experimentul comunist; nu era, însă, totodată, cât ar fi de pa­ra­doxal, şi ţara cea mai expusă, cea mai sus­ceptibilă de a se lăsa capturată şi re­modelată?“ Modelul sovietic a fost preluat integral şi păstrat până la capăt, dar, în acelaşi timp, regimul a clamat şi un antisovietism de faţadă, a fost construită o industrie grea, cât mai grea, care, teore­tic, creştea enorm - ţara alinia cifre supra­rea­liste de 12-13% creştere economică

anuală, cel puţin în anii 1970 -, doar pen­tru a se prăbuşi în 1989, din ea neră­mâ­nând mai nimic decât nişte ruine, amintiri şi locuri contaminate. Finalul său a fost la fel de paradoxal, căci românii au avut cele mai multe victime în lupta pentru do­bo­rârea regimului doar pentru ca, la final, să se instaleze la butoanele puterii foşti no­men­klaturişti comunişti din eşalonul se­cund, în frunte cu Ion Iliescu, sau fii de no­menklaturişti şi securişti. „Cea mai vio­lentă ruptură cu comunismul a fost şi cea mai limitată dintre toa­te.“ Însă matricea so­vietică a fost grefată pe un organism nu foarte pu­ternic şi nici foarte sănătos. „România pare a fi fost cea mai apropiată de mo­delul sovietic originar, trans­pus până la detalii. Nu e de mirare, fiindcă, structural, societatea ro­mânească semăna destul de bine cu societatea rusească de di­na­inte de revoluţie: ponderea covârşitoare a masei ţărăneşti, analfabetismul, slaba tradiţie democratică. (...) Va fi fost iniţial şi presiunea sovietică mai apăsătoare, asu­pra unei ţări cu puternice sentimente naţionaliste şi antirusesti, care trebuiau extirpate.“

Tabloul României supuse transformărilor comuniste este sumbru, chiar dacă Lucian Boia nu ezită să numească şi unele aspecte ca­re au nuanţe pozitive, dar mereu anu­late de cele negative. Şi ar fi fost încă bine dacă aspectele negative ale regimului co­mu­nist ar fi fost anulate de cele pozitive, dacă în 1989 am fi fost măcar la zero. Dar nu a fost deloc aşa. „Sunt două feţe ale comunismului, opuse, dar în fapt com­ple­mentare: comunismul opresiv şi cri­mi­nal, comunismul social şi modernizator. Cum proiectul a eşuat, şi încă la­men­tabil, partea întunecată a regimului iese mai puternic în evidenţă, însă o inter­pre­tare istorică echilibrată nu poate face ab­stracţie de complexitatea fenomenului.“ Comunismul avea mari ambiţii pentru că, dacă şi-ar fi propus doar să administreze decent ţara şi să ofere din ce în ce mai multă prosperitate locuitorilor, prăbuşirea nu ar fi fost completă. Însă, ştim bine, aceste ambiţii dispreţuite de liderii me­sia­nici comunişti aparţineau doar călduţelor societăţi „burgheze“, patetice, tocmai pen­tru că nu îşi propuneau să transforme com­plet şi iremediabil omul şi societatea. „România de dinainte de comunism se află tot la coada clasamentelor europene. Comunismul promisese însă să urce ţara pe culmi de prosperitate. Or, comparativ cu ceilalţi, rezultatul era zero (dacă nu de-a dreptul cu minus). O jumătate de se­col de eforturi, de chin, de sacrificii: pen­tru nimic!“ Şi aceasta şi pentru că Ceau­şes­cu a avut grijă să nu pună deloc ac­centul pe infrastructura fizică de trans­port, care să dureze. România, o ţară eu­ro­peană cu o suprafaţă medie, în 1989 abia dacă avea o autostradă şi jumătate, la care se mai poate adăuga un metrou, un canal şi un Transfăgărăşan - foate puţin, un han­dicap pe care în continuare se pare că nu-l putem depăşi. Dar, comparând sfertul de secol ceauşist şi cel „capitalist“, progresele în cel din urmă sunt evidente, chiar dacă încete şi insuficiente (aproximativ 500 de kilometri de autostradă în plus, faţă de momentul 1989, plus alte câteva sute în etern lucru).

Boia realizează şi o comparaţie in­teresantă între Stalin şi Ceau­şescu. Rămâne în folclor, poate doar un mit, afirmaţia cu ado­lescentul Ceauşescu care ar fi ros­tit profeţia „Eu vreau să fiu Stalinul Ro­mâniei!“. Ce îl apropia şi ce îl despărţea de Stalin? „Conducerea de unul singur şi cultul exacerbat al personalităţii îl apro­pie de Stalin. Deşi de unul singur nu e chiar expresia cea mai potrivită. Sin­gur era Stalin, într-adevăr, teribil de singur. Ceauşescu conduce împreună cu familia, inaugurând astfel un fenomen ne­cu­nos­cut regimurilor comuniste europene, dar apropiat de varianta asiatică, nord-core­eană, şi anume comunismul dinastic.“ Dar şi faţă de acesta există o diferenţă, având în vedere că liderilor nord-coreeni nici prin gând nu le trecea să ofere atât de multă putere soţiilor. De altfel, prezenţa nu­merosului clan Ceauşescu la frâiele RSR reprezintă un reflex de prim ordin al ru­ralismului şi originii lui obscure-ţărăneşti. Practic, de Scorniceşti nu s-ar fi auzit ni­cio­dată, dacă acest clan nu ar fi provenit de aici. Dintr-o anumită perspectivă, moş­te­nirea lui Ceauşescu ne bântuie şi astăzi, pentru că megalomania lui trans­for­ma­toa­re a atins aproape toate domeniile socie­tăţii. Ceauşescu a dorit să îmbrăţişeze su­fo­cant, până la asfixiere, România.

Delicioase sunt cele două stenograme (mai multe cred că pur şi simplu nu pot fi ci­tite) publicate în anexă, prima redând o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR din 30 martie 1977, cu câteva remarci care sintetizează per­fect gândirea şi instinctele clanului Ceau­şescu (El: „Să ştiţi că dacă demolăm tot Bucureştiul va fi frumos“ sau „s-a in­trodus un spirit nu ştiu cum dracu’ să-l numesc, dar parcă sînt nişte protopopi la interne. Problemele umanitare, pro­ble­mele umanismului revoluţionar, presu­pun inclusiv măsuri ferme împotriva oricăror manifestări duşmănoase care lovesc în interesele poporului, ale clasei muncitoare. Sigur că lumea, atmosfera ge­nerală, şi astăzi mergeau femei, bă­trâni, tineri, îţi dădeau fiori, dar pe lîn­gă cele 21 şi ceva de milioane sînt şi niş­te derbedei şi vor fi şi peste 100 şi 200 de ani. Împotriva acestora, a sta cu mîinile în sîn, înseamnă a da lipsă de umani­ta­rism“! Ea, despre Vlad Georgescu, care ar fi scris o parodie, ciuma lui Caragiale, cum apare în text - şi nu Caragea, fapt ce do­vedeşte încă o dată o lipsă de cultură cra­să -, despre cutremurul din 4 martie 1977: „Să foloseşti şi acest prilej, este o ca­lamitate naturală, să-l dai pe seama par­tidului, este inadmisibil, este un ti­că­los. Libertatea este libertate, dar pentru a-şi bate joc de popor, de efortuile lui, pentru aceştia nu există nici un fel de li­bertate“), iar cealaltă surprinde primirea noului patriarh ales, Teoctist Arăpașu, la 14 noiembrie 1989, în fapt un lung şir de plo­co­neli şi temenele ale ierarhiei or­to­do­xe la adresa lui Ceauşescu - liderul politic ro­mân care a distrus cele mai multe lă­ca­şuri de cult din întreaga istorie. Remarcile re­presive din prima stenogramă ar fi fost, fă­ră îndoială, pe placul lui Stalin.

Contestabilă este afirmaţia „Ne tra­gem din comunism: in­com­parabil mai direct decât din daci şi din romani, şi mai sub­stanţial decât din perioada in­terbelică, pe care ne place atât de mult s-o invocăm ca punct de plecare ima­gi­nar, într-o istorie din care paranteza co­munistă ar fi dispărut ca prin farmec. Adevărul este că suntem o altă Românie decât România de dinainte de co­mu­nism“. Cu toate păcatele lui, poporul ro­mân a traversat deşertul comunist după cum a făcut-o şi altă dată de-a lungul is­toriei, iar despărţirea de comunism este vizibilă după un sfert de secol, în ciuda nenumăratelor tare pe care le regăsim în prezent. Copiii noştri nu se mai trag din co­munism şi, din păcate (sau din fe­ri­c­i­re?), nici nu ştiu ce este acesta.

Scrierile lui Lucian Boia au totuşi o putere de convingere pe care cu greu o regăsim la alţi istorici contemporani români, reu­şind să nu abandoneze rigoarea aca­de­mi­că, dar păstrând şi adăugând claritate şi farmecul stilului de expunere. Iar în con­texul apariţiei unui număr din ce în ce mai mare de pseudo-istorici propa­gan­dişti-naţionalişti, parcă urmaşii grupului de pe lângă Ilie Ceauşescu, expunerile lui Lucian Boia oferă vitale duşuri reci de ade­văr şi normalitate. Să nu le refuzăm!