Un Euro prea european

De ce Portugalia? Simplu şi inevitabil. Pen­tru a stăvili domnia circumstanţelor asu­pra caracterului. Portugalia a făcut un tur­neu modest în faza grupelor şi s-a stre­cu­rat aproape neverosimil, pla­giindu-şi remizele, în fa­za a doua. Apariţia în finală a părut dinainte inutilă. Outsider pur sânge, Por­tu­galia era menită să pună Eu­ropenele la dispoziţia Fran­ţei. Apoi a intervenit exce­sul dus până spre graniţa cu abuzul. Circumstanţele au început să preseze.

Mai întâi, Portugalia l-a pierdut repede şi nedrept pe Cristiano Ronaldo, liderul şi făcătorul de minuni rezident al echipei. O in­trare complet stupidă a lui Payet l-a scos din joc pe Ronaldo şi a declanşat o for­midabilă transformare psihică: Portu­ga­lia orfană a trecut de la postura de pescar de şanse la forţa răzbunării. Silită să coa­guleze o echipă, Portugalia a reuşit, astfel, să dea Franţei ceva prea greu şi prea ho­tărât: o echipă de caracter, o echipă care refuză să se predea.

Restul a curs după reguli morale care par imposibile pentru casele de pariuri, dar dictează în situaţiile de unu la unu cu des­tinul şi norocul. Franţa, strivită de aş­tep­tă­rile unei naţiuni sastisite de eşec social-po­li­tic şi setoasă de reuşită - de orice reu­şită -, a clacat. Eder a marcat un gol sta­tuar, târ­ziu, în prelungiri, când nimic nu se mai poa­te întoarce, şi Portugalia a câş­ti­gat ti­tlul european. După un vis prea mult im­plo­rat social şi politic, Franţa s-a întors aco­lo de unde a plecat acum o lună: la bă­nu­iala că nu e pregătită pentru duelurile mari.

Nu e mare lucru de spus despre fotbalul aces­tei finale, pentru că, în genere, nu e mare lucru de spus despre fotbalul acestor Europene. De fapt, fotbalul a fost înghiţit şi degradat de context, de împrejurările mo­­rale şi politice ale lumii europene din jur. Iar asta nu putea ge­nera fotbal de ca­li­tate.

Din acest punct de vedere, nimic mai eu­ropean decât Europenele. Ad­ministrativ, mental şi teh­nic, fotbalul Euro­pe­ne­lor a tradus sta­rea de fapt dominantă în societăţile Europei.

Se spune de mult şi, ade­sea, exagerat, că fotbalul oglin­deşte fără întârziere mersul lumii din afară. Euro 2016 a făcut-o atât de fidel, în­cât e greu de spus care e oglinda şi cine e oglinditul.

Portugalia este noua campioană europeană la fotbal.

Mai întâi, pentru că Euro 2016 a fost, de la rău început, un proiect anexat de pro­priul sistem administrativ. Extinderea de format, de la 16 la 24, a stârnit strigăte de admirație (mai mult înseamnă mai bine, mai mulţi înseamnă mai buni!) şi a ge­ne­rat o cădere imediată de nivel. Din mo­men­tul în care noul sistem a garantat ca­lificarea în eliminatorii a 16 echipe din 24, minimalismul prudent a devenit legea. Toată lumea a jucat ştiind că singurul lu­cru care trebuie evitat e ultimul loc în gru­pă. De aici, un fotbal fără elan şi speranţă, un soi de şah letargic, jucat cu ochii pe ceas. Aglomerarea maniacală a centrului a pus capăt oricărei încercări de creaţie. Un marcaj de paznici pe contracte de 90 până la 120 de minute a dat impresia muncii, dar a mascat, de fapt, o inabilitate tehnică înduioşătoare. Prea multă lume are nevoie de cursuri urgente de dat cu latul pe di­rec­ţia generală de atac.

Euro 2016 a plutit inert şi lent sub o me­di­caţie împrumutată din viaţa publică euro­peană. De acolo au pătruns în fotbal lipsa de viziune, dispariţia liderilor şi clişeele pre­lungite. O mediocritate festivă a dom­nit în teren şi a fost felicitată din tribune de mulţimi costumate patriotic şi foarte mulţumite să celebreze triumfuri sub aproa­pe orice pretext. Da, statistic, Ţara Ga­lilor şi Islanda au fost o revelaţie. În te­ren, fotbalul jucat de aceste două pre­mian­te a fost banal. Am uitat că, nu demult, outsideri ca Austria, Danemarca, Croaţia, Grecia aduceau în fotbal ceva mult mai im­portant decât saltul statistic de o vară.

Violenţa Europenelor a trecut repede, ime­diat ce Anglia şi Rusia s-au întors acasă, pen­tru reaprovizionare cu bere şi cără­mizi. Însă Europenele au fost însoţite surd de ecoul şocurilor din afară. Marea Bri­ta­nie s-a rupt de UE, un nou măcel a avut la loc la Istanbul şi încă unul a luat vieţi de europeni nevinovaţi în Bangladesh. Mo­mentele de reculegere şi doliul naţionalei italiene au marcat ororile. Britanicii au fost în turneu fără să fie şi s-au întors în in­sulă, unde se simt mai bine, fac mai mulţi bani şi se bat în Premier League, un show mult peste ce pot Europenele. În­să de­pri­ma­rea şi lipsa de apetit transmise de din­colo de stadion s-au imprimat şi s-au simţit pe teren. Monotonia măruntă a jo­cului nu vine numai din reţetele tactice la modă. O undă de neîncredere şi aversiune la risc s-a aşezat deasupra fotbalului, in­di­ferent de stilul naţional şi talentul indi­vi­dual.

Efectul de aplatizare a fost evident. Sursa cea mai plauzibilă e supraexpunerea. În fond, Europenele au amestecat unul şi ace­laşi pachet de cărţi de joc. Aceiaşi jucători, strânşi de pe la cluburi engleze şi spaniole, s-au văzut şi revăzut pentru câteva zeci de meciuri în plus. Europenele sunt o co­pie secundă sau terţă a Ligii Campionilor. Toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Nu există surpriză sau mister. Reţetele vin de-a gata. Oricine poate fi blocat şi orice meci tinde spre anihilarea reciprocă. Re­pe­tând spectacolul politic al Europei, fot­balul s-a transformat într-un summit per­manent.