De același autor
Autorităţile pregătesc o strategie menită să impună România pe harta competiţiei între economiile europene, într-un contex mai larg, vag deocamdată, al unui proiect de ţară. Ştirea nu a emoţionat mulţimile. Lumea pare sceptică, plictisită şi indiferentă. Scepticismul este reflexul lucidităţii cu care oamenii cântăresc un proiect ambiţios, dar dificil de pus în practică de o clasă politică intens implicată în afaceri cu statul. De ce ar schimba politicienii jocul atunci când el rămâne profitabil pentru tot tribul? Plictiseala poate fi atribuită numeroaselor „proiecte de ţară“, schiţate retoric de diverşi lideri politici, abandonate însă după ce s-a stins efervescenţa campaniilor electorale. Oamenii sunt indiferenţi pentru că ştiu, din istoria recentă, că politicienii vor nărui după noaptea alegerilor orice proiect de dezvoltare neconvenabil intereselor proprii. S-a tot întâmplat asta.
Deocamdată, Strategia de competitivitate e un document destul de clar în ce priveşte nevoile economiei şi societăţii româneşti. Strategia este o colecţie de enunţuri ale reformelor amânate ale României, de la educaţie şi sănătate până la listarea la Bursă a companiilor mari ale statului. România a beneficiat, de-a lungul anilor, de o serie de strategii şi recomandări sectoriale ale instituţiilor financiare internaţionale, ba chiar s-au cheltuit bani de către Banca Mondială pentru a alcătui strategii în educaţie sau sănătate şi niciuna dintre acestea nu s-a finalizat.
Din păcate, schiţa strategiei ignoră aproape complet contextul internaţional, în care economia se află în competiţie. Ce se va întâmpla în piaţa financiară internațională în următorii ani, cât timp va rămâne petrolul ieftin, ce şanse avem să exportăm energie şi, dacă avem cerere, cât cheltuim pentru interconectare?
Până la urmă, dezvoltarea unei economii depinde de capital, forţă de muncă înalt calificată şi de piaţă de desfacere pentru produsele şi serviciile tale. Economiştii preocupaţi de strategii de dezvoltare, de calibrul lui Michael Porter, de pildă, recomandă statului puţine acţiuni. Mişcările statului însă trebuie să fie eficiente şi să susţină economia şi încrederea în ea. Cabinetul Cioloş îşi face treaba în acest sens, a încercat să reducă birocraţia, a rescris legislaţia care guvernează achiziţiile publice şi a promis că va veghea asupra transparenţei.
Schiţa strategiei, prezentată extrem de sumar, are totuşi o estimare a costurilor, care vor atinge, în următorii patru ani, 10,5% din PIB, din care bugetul poate suporta 6,5%. Din start un deficit de finanţare, care, desigur, poate fi acoperit prin împrumuturi ale statului sau prin atragerea investitorilor privaţi în parteneriate cu statul. Textul schiţei de prezentare a strategiei mai include şi o poveste despre economia verde, care pare neverosimilă, în condiţiile în care politicienii au schimbat regula jocului în industria energiei regenerabile, reducând subvenţiile pentru morile de vânt în care se investiseră miliarde de euro. Argumentul a fost de inspiraţie electorală, deoarece au dispărut câţiva lei din facturile de energie ale oamenilor. Efectul acelei măsuri a fost dispariţia încrederii investitorilor străini că-şi pot plasa banii în România, cu liniştea că legislaţia este solidă, coerentă şi corectă.
Meritul unei strategii economice bine articulate ar fi acela că ar impune priorităţile şi ar sugera soluţiile de rezolvare a problemelor. Nimeni nu poate fi însă sigur că sistemul nostru politic, aşa cum este el acum, va avea o viziune strategică, în sensul înţelegerii marilor probleme ale ţării şi al continuării reformelor. Coridoarele politice aproape bizantine foşnesc de interese de grup, transpartinice, iar legile care se impun de acolo nu sunt neapărat menite să aducă bunăstare poporului.
Una dintre preocupările guvernanţilor ar fi trebuit să fie susţinerea clasei de mijloc, una dintre cele mai subţiri din Europa. Salariile mici şi mediul de afaceri ostil sunt capcanele care distrug clasa de mijloc. România este, ca atare, extrem de polarizată, împărţită în triburi ostentativ îmbogăţite, în mare parte prin fraudă, şi restul populaţiei care trăieşte din cel mai mic venit european.
Marele merit al unei strategii de ţară ar fi depăşirea stadiului de retorică, până la care au ajuns diverse alte cabinete de premier, şi impunerea unor direcţii clare de dezvoltare. Suntem încă obsedaţi de nevoia de autostrăzi - ei şi, ce dacă? Încă nu avem o autostradă care să lege Transilvania de restul ţării. Nicio strategie din lume nu va construi drumurile, dacă nu atragem investiţii străine în afacerea asta.
Nu am dus lipsă de proiecte de ţară, deoarece multe alte alegeri au încălzit imaginaţia politicienilor. Unirea cu Moldova a fost un proiect de ţară, abandonat însă, deoarece nu a stârnit entuziasmul europenilor. Probabil cel mai serios proiect de ţară ar fi stabilirea unui traseu clar al adoptării monedei unice, evaluarea efectelor pozitive ale acestui gest şi grăbirea intrării în zona euro. Adoptarea euro ar fi un proiect de ţară care ar justifica strategii sectoriale eficiente şi, la fel ca în alte ţări, ar duce la consolidarea economiei, atragerea de investiţii străine şi majorarea salariului. Acum e momentul să punem problema, deoarece Brexit-ul face o breşă emoţională în inimile împietrite din Banca Centrală Europeană. Traseul către euro ar impune reforme serioase, profunde şi solide. Orice altă încercare va rămâne o colecţie de idei pentru uzul campaniilor electorale.