Proiectul Româniilor neterminate

A debutat marea clămpăneală despre pro­iectul de țară, acea grămadă de vorbe care dau frumos din coadă către toate par­ti­dele, timp în care țărișoara își vede de ale ei, cum (nu) știe ea mai bi­ne. Avem însă nevoie de vreun proiect de țară? Nu, câtă vreme mai nimic din ce am început nu am reușit să ducem la bun sfârșit. Re­formele neterminate și fu­rate, puzderia de strategii și priorități naționale boi­co­tate sistematic și aban­do­nate la jumătatea dru­mu­lui, toate foste proiecte și proiecțele de țară la vremea lor, așteaptă resemnate să le vină cândva rândul. Puse cap la cap, ar da un ditamai proiectul cât să ajungă pentru câteva generații, legis­la­turi și pentru toate partidele, actuale și vii­toare. Ar fi sinteza inteligenței, viziunii și bunei credințe a oamenilor care au gân­dit cu capul lor și au crezut că pot schim­ba - țara sau doar scara lor de bloc -, com­binată cu demagogia, prostia și corupția celor care au vrut să-și facă propria țară, pen­tru uzul lor exclusiv. Ei sunt cei care au câștigat, blocându-i pe primii și fu­rân­du-le țara pe care ei o visau. În nepăsarea cvasigenerală.

Ar fi suficientă o analiză a nefăcutelor, o statistică a eșecurilor, o privire rece și obi­ectivă asupra mormanului de documente cu nume pompoase și a promisiunilor po­leite, o scoatere din sertare a tuturor stra­te­giilor naționale, o reîmpărțire a res­pon­sa­bilităților, trecute și viitoare. Dacă fie­că­rui partid, guvern, politician i s-ar pune sub nas proiectul de țară, „prioritatea ze­ro“ cu care s-a bătut în piept și a ob­ținut voturi, sta­diul la care se află aces­tea și s-ar face apoi un do­cument cen­tra­lizator, pro­iectul de țară ar fi gata. Pentru că el este de fapt „proiectul Româniilor ne­terminate“.

Singurul consens autentic între partidele politice ar fi să nu mai demoleze nimic, indiferent a cui a fost ideea și proiectul, să nu mai fure și să nu-și mai servească clientela și con­turile. Și, mai ales, să lase profe­sio­niș­tii în pace să lucreze. Adică să dea dovadă de pu­țin patriotism și să se pună în slujba „in­teresului național“, idei aruncate în de­rizoriu, demonetizate și tâ­râte prin toate zoaiele politice de indivizi ca Oprea. Cred că un astfel de consens ar fi suficient pen­tru ca măcar câteva lucruri din lunga lista a neterminatelor să fie duse la capăt.

Sunt de acord aici cu președintele Io­han­nis că fără un onest consens politic nimic nu este posibil, niciun proiect de țară nu va funcționa și nefăcutele așa vor rămâne. E însă consensul posibil? Sincer, nu cred. Nici măcar președintele nu crede, cel pu­țin așa s-a manifestat până acum, pare doar un gest politicianist în perspectiva ale­gerilor, o metodă de a umple cu vorbe și gesticulație spectaculoasă golul pro­priu­lui mandat. Așa cum nu cred că nația este capabilă de un consens în jurul unor mari proiecte, nefiind interesată nici măcar de ce e în propria bătătură. Spiritul civic și for­marea unei mase critice pentru a sus­ține fie și chestiuni punctuale, care îi pri­vesc și afectează direct, sunt rara avis. As­ta nu înseamnă însă că nu există oameni care nu au forța și priceperea să miște lucrurile înainte. Condiția esențială e să se ajungă la un pact prin care ei să fie lăsați s-o facă.

Ne uităm în urmă și ne îngrozim. Într-un sfert de veac, nu am reușit să construim o au­tostradă care să treacă munții, să uneas­că Regatul de Transilvania, deși nu a exis­tat guvern să nu se angajeze la asta și s-au cheltuit bani grei pe studii de fezabilitate, master planuri și licitații. Șoseaua de cen­tură a Capitalei, 72 de km, e tot ne­ter­mi­nată, bucata de 100 km Bucuresti-Ploiești, în câmpie, a durat vreo opt ani și tot nu are ieșiri din ea. Ce să mai discutăm de Orăștie-Sibiu, prăbușită în continuare, sau de drumuri naționale a căror rea­bi­li­tare durează cincinale. Absolut tot dezas­trul ăsta de infrastructură a fost cândva proiect de țară.

La fel educația, exemplul elocvent de rea-credință politică, impostură și rezistență a sistemului. S-au enunțat reforme, s-au fă­cut strategii, evident naționale, analize, s-au făcut legi și chiar s-au semnat și pac­te în timpul lui Băsescu (încălcate și bat­jocorite de a doua zi). S-a ales praful de toa­te și se merge din rău în mai rău. Eva­luările naționale de la clasa a IV-a arată că 30% dintre copii nu sunt capabili să scrie, citească și socotească, procent care se men­ține până la clasa a VIII-a, anul acesta la Capacitate 25% nu au reușit să obțină media 5, iar în mediul rural procentul sa­re la un îngrozitor 38%. Abandonul școlar nu scade, oricâte declarații sforăitoare fac politicienii, iar de fabricile de diplome și doc­torate nici nu mai are rost să dis­cutăm, că ne apucă depresia. Impostura s-a consolidat în timp și a ieșit trium­fătoare. Toate lucrurile astea sunt știute și răsștiute, soluțiile există deja pe hârtie. În sănătate e suficient să citești diagnoza fă­cută de Comisia prezidențială din timpul lui Băsescu și subiectul s-a închis pentru că asupra soluțiilor nu va exista în veci consens.

Proiectul de țară nu trebuie să inventeze nimic nou. Dar câtă vreme la nivelul socie­tății nu va funcționa decât consensul ne­mulțumirii și al lehamitei, la nivel politic nu va fi posibil decât același consens al hoției și disprețului. Iar „proiectul Ro­mâ­niilor neterminate“ ne va supraviețui tu­turor.