De același autor
Când a aflat că CNATDCU a votat, cu o zdrobitoare majoritate, că lucrarea sa de doctorat e un plagiat, Victor Ponta a luat în derâdere decizia: cum, a zis el, s-au terminat marile probleme din România – sănătatea, autostrăzile, administrația publică etc. - și tot ce a mai rămas rău e plagiatul lui Ponta? Mai târziu, când a fost numit noul ministru al Educației, Mircea Dumitru, care, în calitate de rector al Universității din București, avusese un rol major în decizia Universității privitoare la plagiat, Ponta a recurs la atacuri murdare împotriva noului ministru. Și, în sfârșit, odată cu schimbarea ministerială s-a aflat și că mai mulți demnitari – printre care fostul primar Onțanu, dar și procurorul general-adjunct, Bogdan Licu (foști doctoranzi ai lui Gabriel Oprea, zis și „interesul național“) – ceruseră deja ministerului să renunțe unilateral la titlul de doctor. O făcuse, de altfel, și d-l Ponta, care, pe când era prim-ministru, promovase o ordonanță de urgență care să permită un asemenea demers. Toți au pretins că fac gestul din motive personale, fără a da alte explicații. Li s-a răspuns de către d-l Mircea Dumitru că retragerea titlului e cu neputință fără o analiză din partea CNATDCU a tezelor lor de doctorat.
Trei gesturi, definitorii pentru o mare parte a „clasei conducătoare“ românești din acest moment: deriziunea, agresivitatea calomnioasă și lașitatea.
Chiar dacă sunt destui care mai cred că un plagiat academic e ceva nesemnificativ față de alte probleme ce afectează societatea noastră - și pesemne că pe aceștia vrea să-i convingă Victor Ponta –, e clar că impostura nu e doar un viciu moral – ar fi și asta destul de grav –, dar este pur și simplu un pericol social: ea conduce, din aproape în aproape, la „diluarea“ calității specialiștilor, a administrației, a decidenților, a profesorilor preuniversitari și universitari, a judecătorilor. N-avem autostrăzi sau cele abia deschise se surpă? Pesemne că nu numai corupția, dar și simpla incompetență explică aceste insuccese în lanț. Iar incompetența vine adesea din impostură. Culpe medicale, ca în cazul fotbalistului Ekeng, mort pe teren, deoarece medicul de la ambulanță nu a știut cum să intervină? Incompetență evidentă. Să nu ne facem iluzii: incompetența și impostura se răspândesc în întreaga societate și nu se restrâng la domeniul, până la urmă îngust, al doctoratelor. Avem universități care fac o impostură de știință, precum celebra Academie Națională de Informații a SRI-ului, unde trona d-l fost viceprim-ministru Gabriel Oprea, avem diplome care reprezintă crase imposturi, precum celebrele diplome de la „Spiru Haret“ și așa mai departe. Avem impostură în afaceri (firme abonate la contracte cu statul și sustrase competiției), în administrație, în sănătate, în fotbal (unde, spre a o elimina, se pare că avem nevoie de un antrenor străin la Națională). Rezultatele se văd.
Vin apoi batjocorirea, terfelirea celui care îți spune adevărul. Atacul grosolan al lui Ponta la adresa noului ministru al Educației a fost deja demontat în ediţia online a revistei 22 de Cristian Câmpeanu, așa încât nu mai e nimic de spus aici. Ceea ce rămâne însă, și e poate mai grav chiar decât calomnia în sine, este relativizarea generalizată a valorilor. Plagiatorul spune în fapt: admit că am plagiat, sunt un hoț, dacă vreți; dar nici voi nu sunteți mai buni. Unii nu știm să cităm, alții nu știm când s-au inventat ghilimelele, alții nu cunoaștem germana, alții greaca, alții au fost cândva pionieri și așa mai departe. Cărțile se scriu din cărți, cică, iar începând cu Platon și Aristotel se pare că toată omenirea a plagiat pe toată lumea, cum a spus un ministru cândva. E îngrijorător că un asemenea relativism generalizat are un anumit succes la public. Foarte mulți oameni, chiar dacă nu o admit deschis, preferă că creadă că frumoasa carieră a altuia – universitară, politică, administrativă, de afaceri – se datorează strict hazardului sau circumstanțelor favorabile (o relație, o rudenie, un serviciu făcut cuiva, cândva etc.) în mult mai mare măsură decât meritului personal. La întrebarea existențială „de ce el da și eu nu?“ a răspunde prin „fiindcă el e mai bun“ cere un anumit curaj moral.
Or, curajul moral e în mare deficit printre „elitele“ noastre, de unde și lașitatea față de recunoaștea plagiatului; ceea ce nu le oprește să ceară, „din motive personale“, retragerea unilaterală a titlului, atunci când văd că se apropie momentul când el le va fi retras oficial. E uimitor atașamentul acestor oameni de niște formalități, prin ignorarea conținutului faptei: nu înțeleg (sau pretind că nu înțeleg) că impostura lor e o infracțiune, pe care nu o pot răscumpăra restituind o hârtie. Se pare însă că îi doare rău recunoașterea plagiatului. Ar fi, pesemne, o recunoaștere nu numai a unui deficit etic (hoția), ci și a unuia intelectual (incapacitatea de a scrie o teză autentică). Opinia publică i-ar considera astfel nu doar hoți, ci și proști. Și-ar pierde ștaiful foarte râvnit de „intelectuali“!
Deriziunea ieftină, batjocorirea conducând la anularea valorilor și lașitatea morală – iată cei trei piloni pe care stă înapoierea României. Îi vedem pretutindeni de mulți ani. Dar temelia lor s-a pus și se pune în școală și în universitate – prin impostură.