Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Fragilitatea Franţei
2016-07-19
0
Prima lecţie pe care a învăţat-o foarte rapid poporul francez este că e complet singur şi... gol în faţa atacurilor teroriste. Dacă este să fie, va fi.

 

Nu ştiu foarte bine de ce şi cum, dar odată trecute şocul şi greaţa cauzate de atentatul de la Nisa, cele care au făcut oricărei fiinţe umane părul măciucă, m-am trezit cu titlul unei opere semnate de au­to­rul suedez Stig Dagerman, No­tre besoin de consolation est impossible à rassassier (în ediţia franceză), jucându-mi în minte. O cărţulie de câteva zeci de pagini doar. Nicio le­gătură aparent cu atacul, nici cu urmările sale, nici cu ni­micnicia atât de proprie oa­menilor, care a făcut ca sta­rea de şoc să treacă foarte ra­pid: 24 de ore.

 

„Francezii uită foarte repede tragediile“, scria Matei Vişniec într-un interviu acordat revistei Q Magazine şi trebuie să recunosc că am încercat să verific singură teoria pe localnicii vremelnici, turiştii staţiunii în care mă aflu: Arcachon, undeva pe malul Atlanticului. Într-adevăr, în dimineaţa care a urmat acestui ma­sacru programat şi care cred că putea fi evi­tat, oamenii mergeau pe stradă ca teleghidaţi; navigau de la hotel la plajă, de la restaurant la magazin, în virtutea inerţiei. Pentru că aşa se cuvenea. Vacanţe, căldură, şoc. Uitat a fost în acea dimineaţă până şi obiceiul lor de a sta la o bârfă şi la o cafea, de dimineaţă. Tăcere în aer, tăcere pe pământ, iar singurele exclamaţii pe care le-am auzit erau din ca­merele vecinilor, pe când a început să se ex­prime preşedintele Franţei, François Hollande. Ex­cla­ma­ţiile erau de revoltă şi de ne­încredere: după ce cu toţii vă­zuserăm poliţişti inerţi în timp ce camionul morţii îna­inta şi-şi făcea treaba, el, pre­şedintele, dar şi cei care au urmat apoi la televizor - pri­mul ministru, procurorul Re­publicii etc. - au lăudat ac­tivitatea şi sacrificiul forţelor de ordine şi nu au dat nicio explicaţie despre „de ce nu s-a acţionat“, „de ce nu s-a aflat la timp“, „cine a greşit“. Într-o ţară în stare de urgenţă, presupus să fie înarmată până în dinţi după ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 2015 în redacţia Charlie Hebdo şi în noiembrie 2015 la Bataclan, cineva a avut timpul şi po­sibilitatea de a acţiona din nou pentru a uci­de. Este halucinant că aceste întrebări rămân fără răspuns chiar şi azi, când au trecut deja câteva zile bune. Guvernul francez tot laudă, în timp ce numele victimelor începe să fie cu­nos­cut, alte persoane sunt încă dispărute, iar lu­mea începe încet să nu mai deschidă te­levizorul.

 

Fenomenul este simplu, uşor de recunoscut şi foarte probabil vizibil la alegerile pre­zi­den­ţiale din 2017: François Hollande este în că­de­re liberă, guvernul lui de stânga este con­siderat ca nefiind capabil să asigure nici mă­car minima protecţie a cetăţenilor, iar ci­nis­mul de care dau dovadă unii miniştri (care au spus clar că asta este, vor mai fi victime, ce să facem, că nu se poate altfel) scârbeşte.

 

Căci prima lecţie pe care a învăţat-o foarte ra­pid poporul francez este că e complet sin­gur şi... gol în faţa atacurilor teroriste. Dacă este să fie, va fi. Nici rezerviştii chemaţi în aju­tor de ministrul de Interne şi nici prelungirea stării de urgenţă cu trei luni nu va ajuta. Din acest punct de vedere, atentatul de la Nisa a fost mai revelator şi mai dureros decât cele­lalte: tocmai pentru că a avut loc în timpul unui gest simplu, ordinar, al unor cetăţeni ca­re ieşiseră la o manifestare populară, cetă­ţe­nească, în aer liber, cu nonşalanţa celor care ştiu că nu s-ar putea întâmpla nimic grav sau rău: la focurile de artificii erau oameni de tot felul, de toate vârstele, religiile, naţiile. Cine ar putea fi atât de cinic încât să vrea să ucidă într-un moment de sărbătoare, riscând să distrugă poate şi viaţa unui prieten, a unui ve­cin, a unui membru al familiei? În asta constă diferenţa faţă de celelalte două foarte celebre atacuri. Prima oară a fost vorba de jurnalişti, a doua oară de un public ales şi select (nu toa­tă lumea îşi permite să meargă la spec­tacol, biletele fiind foarte scumpe).

 

De data aceasta, a fost atentatul care a pus capac. Ulciorul nu merge de multe ori la apă, iar aparenta tăcere a populaţiei şi a presei es­te falsă. Este însă, cu siguranţă, rău pre­ves­ti­toare. Cu toţii ştim că Guvernul Valls este în că­dere liberă, că dreapta nu are nimic de pro­pus în schimb, că Marine Le Pen şi al său Front Naţional se îndreaptă spre o victorie aproape garantată la alegerile prezidenţiale, fără să facă măcar eforturi. Efortul a fost fă­cut de şoferul criminal: tunisian rezident în Fran­ţa. Imigrant.

 

Duminică dimineaţă am realizat, în timp ce ascultam o predică într-o biserică protestantă din urbea mea: preoteasa vorbea unei săli pli­ne de enoriaşi despre cum şi Iov a fost supus la multe suferinţe şi încercări şi nu a cedat necredinţei. Este greu să nu o iei pe căi gre­şite când eşti mut de durere. Durerea are însă multe grade, ea poate fi, de exemplu, şi cea a nevinovaţilor care mor pe când Franţa bom­bar­dează la întâmplare Irakul şi Siria. Preşe­dintele Hollande a anunţat că bombardarea asta se va intensifica. Cred, personal, şi fără a pretinde că am mari cunoştinţe în domeniul militar, că, dacă aceste bombardamente erau dirijate spre o ţintă anume, terminam de mult cu Statul Islamic.

 

Mi-am adus aminte brusc de ce mă tot gân­desc la cartea aceasta. Ultima sa frază era „deci până la urmă mi-a căzut cerul în cap“. Aşa este. Cerul nu mai are răbdare cu fran­ce­zii, cu noi, cu nimeni, cu lumea, iar cel care se joacă în continuare cu vieţile noastre nu es­te Dumnezeu. Ci chiar cei care ne conduc.

TAGS : franta nisa atentat terorit hollande camion charlie hebdo guvern valls marie le pen
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
889
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.