Anatomia unei anchete trucate de Securitate (III)

Implicarea vârfurilor Securității și Miliției, trucarea probelor și încercările de orientare a anchetei spre piste greșite pentru a-l proteja pe adevăratul făptaș fac din cazul Bradul una dintre cele mai complexe și de durată operațiuni de mușamalizare a unor crime de drept comun din istoria României. Suntem în măsură, motivați și de interesul arătat de cititorii noștri, să reluăm prezentarea detaliilor acestui caz uluitor, ale cărui ițe duc până la cele mai înalte sfere ale puterii comuniste.

„Nu există pentru noi, la ora actuală, o problemă mai importantă decât aceasta, de a descoperi odiosul criminal care a ac­ţionat în zona Braşovului.“ (General-ma­ior Nicolae State, şeful IGM şi adjunctul mi­nistrului de Interne, la şedinţa de cons­tituire a colectivului de anchetă a cazului Bradul, 1971.)

„Acţiunea Bradul trebuie să fie o acţiune de examen pentru aparatul nostru în fa­ţa conducătorilor de partid şi de stat şi în­tregului popor. (...) Tovarăşul Pre­şe­din­te CSS a ordonat, chiar dacă renunţăm la unele acţiuni pentru securitate mai pu­ţin periculoase contra statului, să con­cen­trăm toate mijloacele, tehnică, radio, tot ce avem.“ (General-locotenent Nicolae Doi­caru, vicepreşedinte al CSS şi şef al DIE, la şedinţa de constituire a colec­ti­vu­lui de anchetă a cazului Bradul, 1971.)

Elodizarea acţiunii Bradul

Dacă România ar fi avut în anul 1971 o presă liberă, cazul Bradul ar fi făcut ecra­ne întregi de benzi galbene sau roşii de brea­king news-uri. Tabloidele ar fi scos tiraje record cu detaliile sordide ale cri­me­lor şi cu poveștile personajelor implicate, iar experţii de serviciu s-ar fi călcat pe picioare în studiouri de televiziune pentru a le analiza. Românii ar fi avut ocazia să ia parte, în direct, la căutarea periculosului cri­minal în serie, iar celebrul caz Elodia din anii 2000 ar fi rămas o poveste ne­in­teresantă.

Evident, în Republica Socialistă România nu exista aşa ceva, dar acest fapt nu a îm­pie­dicat zvonurile referitoare la crimele de la Poiana Braşov să se întindă cu repeziciune. Rolul principal în răspândirea acestora, deși nu și-a dorit-o, l-a avut Se­curitatea. Pentru a acoperi realitatea şi pentru a da impresia unei acţiuni coor­do­na­te, vârfurile Ministerului de Interne au lansat o operaţiune de mare anvergură, ca­re a implicat întregul aparat de securitate, miliţie, gărzi patriotice şi reţeaua infor­ma­tivă aferentă. Conform evaluărilor făcute în anul 1978, când cazul a fost redeschis, în prima perioadă a anchetei, în muni­ci­piul Braşov, staţiunile Poiana Braşov şi Pre­deal fuseseră verificate 71.000 de lo­cu­in­ţe, cu aproximativ 200.000 persoane, 250 de cămine şi internate, fiind iden­ti­fi­caţi 400 de suspecţi (!?!). S-au efectuat ra­zii şi ac­ţi­uni de control în gări, autogări, pieţe, târ­guri şi alte locuri aglomerate. Per­sonalul hotelurilor, campingurilor şi res­tauran­te­lor a fost verificat la sânge, iar po­se­sorii ce­lor 1.247 de autoturisme iden­tificate în zo­nă în zilele critice au fost chestionaţi.

Prin Direcţia a IV-a (Contrainformaţii mi­litare) au fost verificaţi militarii aflaţi în con­cediu, permisii sau trimişi cu misiune în zonă. Din evidenţele Securităţii au fost cernute 4.800 de persoane, care erau cu­nos­cute cu intenţii de trecere frauduloasă a frontierei şi s-au centralizat date despre 7.000 de persoane diagnosticate cu boli psi­hice şi aflate în evidenţa diverselor uni­tăţi spitaliceşti.

Până în anul 1978, peste 4.400 de per­soa­ne fuseseră anchetate direct în legătură cu eve­nimentele de la Poiana Braşov şi alte câ­te­va mii fuseseră introduse în bazele de lu­cru. Uriaşul efort uman şi logistic, des­fă­şu­rat cu cheltuieli substanţiale, nu a avut ni­ciun rezultat concret în anchetă, lucru pre­vizibil, având în vedere că pistele ur­ma­te erau intenţionat greşite, dar nu avea cum să treacă neobservat în rândurile po­pu­laţiei.

Trăind zilnic într-un univers schizofrenic, marcat de frică şi violenţă, în care re­pri­marea emoţiilor normale era asociată su­pra­vieţuirii, oamenii obişnuiţi au absorbit cu nesaţ zvonurile lansate în legătură cu acest eveniment extraordinar. Detaliile aiu­ritoare şi invenţiile bolnăvicioase legate de crime au devenit subiectul principal de discuţie la birou, în familie, la scara blo­cului, la rând la aprozar sau la coafor. Această stare de spirit a fost amplificată de o altă serie de crime comise în vara anu­lui 1971, de data aceasta în Bucureşti: ca­zul Rîmaru. Amestecul de oroare, pa­to­logie şi ficţiune a creat legende urbane pe­re­ne, care vor bântui imaginaţia în­fri­co­şa­tă a românilor de-a lungul anilor ’80.

Ancheta a scos la lumină, însă, un alt lu­cru surprinzător. În România anilor ’70 exis­ta un uriaş strat underground, care se dezvolta în deplină contradicţie şi ca re­ac­ţie la ferocitatea cu care regimul încerca să impună şablonul omului nou. Cazul Bra­dul este, din acest punct de vedere, o radiografie extraordinară a părţii ascunse a societăţii, a celor care trăiau fără a apă­rea vreodată pe radarele sistemului, tu­nate să recepteze doar ameninţările de na­tu­ră ideologică sau politică. Realitatea, ex­trem de neplăcută şi din ce în ce mai răs­pândită, a fost expediată de oamenii regi­mu­lui în zona uşor de etichetat a ina­dap­taţilor şi a duşmanilor societăţii multi­la­te­ral dezvoltate. Cu excepţia celor care tre­ceau făţiş în extrema faptelor penale şi ca­re puteau fi depistaţi şi pedepsiţi, marea masă a marginalilor a rămas necunoscută şi a continuat să crească în număr. Ex­pe­ri­mentul de laborator al omului nou eşuase deja în sensul dorit de sistem, dar mo­di­ficase pentru totdeauna subiecţii și crease germenii unei alte lumi.

Investigatorii din cazul Bradul au venit direct în contact cu această lume nouă, dar nu au înţeles nimic din realităţile des­co­perite. Dacă ar fi făcut-o, şefii lor ar fi avut motive serioase de îngrijorare. Ei erau, însă, mânaţi de alte priorităţi.

Sex, droguri şi... hipnoză

Nicolae Doicaru i-a anunţat pe toţi şefii de unităţi ai MI că însuşi comandantul su­prem este direct interesat de stadiul ac­ţiunii Bradul şi că le-a dat un termen de 60 de zile să găsească făptaşul. Toţi tre­buiau să se considere, din acel moment, în situaţie de mobilizare, asemenea unor soldaţi pe linia frontului. I-a ameninţat explicit pe şefii de inspectorate ai MI că, în cazul în care ei nu descoperă criminalul pe teritoriul lor de competenţă şi acesta va fi găsit de Comandamentul acţiunii, nu numai că îşi vor pierde funcţia, dar chiar vor fi scoşi din rândul cadrelor. Previzibil, şefii IJ-urilor i-au ameninţat pe şefii de Securitate şi Miliţie din judeţ, aceştia pe şefii de servicii, şefii de servicii şi-au ame­ninţat subalternii, iar subalternii şi-au di­rijat reţeaua informativă să raporteze ori­ce li se părea suspect. Apoi au început să se întreacă, cu toţii, în descoperiri.

Astfel, un ofiţer de la Securitatea Mu­ni­cipiului Bucureşti a raportat că s-a in­te­resat la nişte specialişti şi aceştia i-au în­cre­dinţat în mare secret faptul că vic­ti­mele ar fi putut fi drogate prin injectarea unei substanţe narcotice, ceea ce ar fi ex­plicat de ce nu s-au opus agresorului. Ra­portul a fost trimis la Comandamentul ac­ţiunii, unde deja se contura ipoteza că uci­ga­şul folosise tranchilizante, şi a avut drept consecinţă trecerea pe lista sus­pec­ţilor a tuturor medicilor anestezişti din Ro­mânia. Descinderile ofiţerilor de Securi­ta­te în spitale au declanşat o nouă frenezie de note informative, dar nu a condus la vreun rezultat, în afară de consemnarea unor detalii picante din viaţa amoroasă a unor cadre medicale. S-a dovedit că sub­stanţa respectivă nu intrase în circuitul farmaceutic, nici măcar în Occident, fiind în stadiul de testare a efectelor adverse, iar specialiştii citiseră despre ea într-o re­vistă medicală.

Mult mai aiuritoare a fost ipoteza că vic­timele au fost aduse la locul crimei prin hipnoză. Spre deosebire de ipoteza dro­gă­rii, această idee originală provenea chiar de la vârful anchetei şi a fost formulată de însuşi Nicolae Doicaru. În cadrul unei şe­dinţe de analiză a acţiunii Bradul, şeful DIE le-a vorbit anchetatorilor despre exis­tenţa unor practici neconvenţionale, prac­tici pe care Securitatea le explora în cel mai deplin secret¹. Pentru a sublinia carac­terul strict confidenţial al informaţiilor pe care le împărtăşea subalternilor săi, Doi­ca­ru a cerut ca aparatura de înregistrare să fie oprită pe durata explicaţiilor sale. Tipic pentru amestecul de prostie senină, fan­faronadă şi lipsă de profesionalism, care a marcat existenţa Securităţii, la reluarea în­registrărilor, transcrierea îl arată pe ge­ne­ralul-maior State exprimându-şi ne­în­cre­derea în posibilitatea ca hipnoza să func­ţioneze „la o distanţă de 1.500 de metri“. A devenit evident ce anume se stră­duise să ascundă posterităţii şeful DIE.

Pentru că emana de la şefi şi pentru exo­tismul pe care îl implica, ipoteza hip­no­tizării victimelor a fost abordată cu cea mai mare seriozitate de anchetatori. Au fost căutate date referitoare la practicanţi şi s-au întocmit liste de nume. Una dintre cele mai cunoscute victime ale acestei ope­raţiuni a fost doctorul Levon Mirahorian, care fusese condamnat în anii ’50 tocmai pentru practicarea hipnozei. Personaj con­troversat, descris de unii specialişti din branşă ca fiind un deschizător de dru­muri, iar de alţii ca un şarlatan, doctorul avea 76 de ani la momentul anchetei ca­zului Bradul. Abia după ce au stabilit că Mi­rahorian nu numai că nu părăsise Bu­cu­reştiul, dar avea dificultăţi majore să se deplaseze şi câţiva paşi pe jos, ofiţerii din colectivul de anchetă au abandonat sus­pi­ciunile că ar fi putut fi implicat în vreun fel în crimele de la Poiana Braşov. Cineva a venit cu ideea că autorul ar fi putut fi un discipol al maeştrilor hipnozei.

A fost ghinionul unui student la Medicină, originar din Timişoara. În încercarea de a seduce o tânără de la Facultatea de Drept şi pentru că aceasta nu ceda insistenţelor sale, studentul a ameninţat-o că îşi va folosi puterea hipnotică în calitatea sa de discipol al lui Hudini. Episodul, care în con­diţii normale nu ar fi putut să depă­şească limitele anecdoticii, a fost raportat la Securitate. Peste noapte, insistentul amo­­rez s-a trezit suspect de uciderea şi vio­larea a trei femei. Din fericire, anc­he­tatorii au putut stabili că, în afară de pro­bleme de natură emoţională, respectivul nu se făcea vinovat de nimic.

Informaţiile despre femei răpite prin hip­no­ză, urmărite de maşini negre sau acos­tate de indivizi suspecţi, au continuat să curgă în valuri spre grupul de anchetatori, toate, fără excepţie, dovedindu-se invenţii sau rodul unor rapoarte prea entuziaste. Toate, însă, au necesitat verificare şi pier­dere de timp şi resurse.

Asta în vreme ce asasinul Anei Pereanu fusese tot timpul sub nasul anchetatorilor şi făcea tot ce se putea face pentru a ieşi în evidenţă.

Văduvul vesel

Colonelul Stelian Pereanu avea o agendă ex­trem de încărcată la începutul anului 1971. Vecinii săi din strada Schitul Maicilor au fost foarte surprinşi de valul de bu­nă­voinţă şi solicitudine al „tovarăşului am­basador“. După înmormântarea Anei Pe­reanu, colonelul se perinda pe la toţi, plân­gându-se de apăsarea singurătăţii şi ofe­rin­du-se să le rezolve diverse probleme.

Înainte de evenimentele de la Poiana Bra­şov, Pereanu îi tratase pe toţi cu răceală şi de sus, evitând orice contact şi interzicând soţiei să-i invite în vizită sau să discute cu ei. De la revenirea în ţară, în noiembrie 1970, cuplul Pereanu îşi obişnuise vecinii cu scandaluri repetate, conflictele între soţi fiind de notorietate în cartier. Au pus cu toţii modificarea comportamentală pe seama durerii şi considerau că drama schimbase în bine caracterul omului.

La scurt timp după această perioadă de bună convieţuire, au început să aibă din nou motive de nemulţumire. Deşi nu pier­dea nicio ocazie să se plângă de lipsa soţiei şi de faptul că îl macină regretele, Pereanu organiza zilnic chefuri la domiciliu. În plus, colonelul primea des vizitele unor fe­mei de moravuri uşoare, motivele acestor vizite fiind evidente pentru vecini. Acest comportament, mai mult decât bătător la ochi, a culminat cu instalarea unei tinere în apartamentul său, pe care Pereanu le-a prezentat-o ca fiind logodnica sa şi vii­toarea soţie. Blonda i-a uimit pe vecini cu nonşalanţa cu care a intrat în rolul de ne­vastă: purta hainele şi bijuteriile răposatei şi ieşea în oraş în luxoasa limuzină Mer­cedes a colonelului. Având în vedere că ştiau despre Stelian Pereanu că este ofiţer de Securitate, în ciuda teatrului pe care-l jucau acceptând versiunea că ar fi „am­ba­sador“, vecinii au considerat cu toţii că cel mai sănătos este să nu se amestece în­tr-o chestiune care se putea dovedi peri­culoasă. Nu au putut să o facă la nesfârşit, pentru că au început, pe rând, să fie chestionați de anchetatori.

În ciuda deturnării investigaţiilor şi a pie­dicilor puse de la vârf, la jumătatea anu­lui 1971, suspiciunile referitoare la posibi­li­ta­tea ca Stelian Pereanu să-şi fi asasinat so­ţia se înmulţiseră. Aceasta, în primul rând din cauza comportamentului şi min­ciu­nilor evidente pe care colonelul le spunea când era solicitat să clarifice anumite as­pecte din ziua crimei. De exemplu, rela­ta­se că, în momentul în care generalul Vlăs­ceanu se întorsese la patinoar şi îl in­for­mase că nu o găsise pe Ana Pereanu, el a por­nit împreună cu acesta să o caute. Cei­lalţi membri ai grupului, inclusiv Vlăs­cea­nu, declaraseră, fără echivoc, că Pereanu plecase singur să îşi caute soţia.

Imagine din cadrul anchetei criminalistice în cazul Ana Pereanu (foto: Arhiva CNSAS)

Tot din declaraţiile martorilor, anche­ta­to­rii aflaseră că Stelian Pereanu se întorsese de la Bucureşti, a doua zi, cu ţinuta com­plet schimbată, încălţat cu o pereche de ghe­­te diferită de cele purtate în ziua cri­mei. Ches­tionat, colonelul nega cu înver­şu­nare că avea două perechi de ghete di­ferite şi acuza martorii că nu au văzut bi­ne.

Nici explicaţia că plecase de la Poiana Bra­şov la Bucureşti pentru a anunţa direct pre­şedintelui CSS dispariţia soţiei nu se ve­rifica. Se dusese direct acasă, unde lăsase două genţi aduse de la Poiana Braşov şi, pâ­nă dimineaţa, vecinii îl auziseră răs­co­lind apartamentul. Telefonase doar şefului său direct, colonelul Tereş, căruia îi dă­duse detalii vagi despre evenimente.

Soţia generalului Haralambie îşi amintea că, în momentul în care a urcat în camera ocupată de soţii Pereanu la vila MAI, pen­tru a ajuta la împachetarea lucrurilor aces­tora, l-a surprins pe colonel în mână cu un ceas de aur, pe care ea îl văzuse la mâ­na Anei Pereanu înainte de dispariţie. La întrebarea sa, Stelian Pereanu răspunsese că găsise ceasul într-un dulap. Totuşi, cea­sul apărea pe lista obiectelor pe care pre­supusul criminal le sustrăsese de la vic­timă, după ce o violase.

Cu toate că existau suspiciuni valabile în legătură cu Stelian Pereanu, colonelul era în continuare lăsat în libertate. „Nea’ Ste­lică“ mai primea câte un telefon de la an­chetatori pentru chestiuni minore şi nu se sfia să le dea sugestii în legătură cu noi pis­te de investigaţie.

Doi ofiţeri prea zeloşi

În luna mai 1971, colectivul Direcţiei a II-a (Contrainformaţii economice) a fost adu­nat într-o şedinţă de prelucrare a acţiunii Bradul. Au fost prezentate cazurile, do­cu­mentele din dosar, s-a relatat că mobilul faptelor era violul şi că autorul era un psihopat sexual. Li s-a ordonat tuturor ca, în cazul în care găsesc informaţii re­le­vante, să raporteze direct conducerii CSS.

Ion Coman şi Constantin Teodosiu, ambii având gradul de locotenent-colonel, au luat foarte în serios cerinţele. Au făcut-o din dorinţa de afirmare şi interes pro­fe­sio­nal. Ambii fuseseră transferaţi relativ re­cent în CSS (în 1969) şi lucraseră înainte în calitate de procurori în domeniul cer­cetării infracţiunilor contra vieţii la Pro­curatura Generală. Pentru a obţine date suplimentare despre crime au apelat la o veche cunoştinţă, procurorul Gheorghe Ga­vrilescu de la Procuratura Braşov. Aces­ta i-a condus în zonele unde fuseseră descoperite cadavrele, le-a arătat pro­ce­sele-­verbale de la cercetările la faţa lo­cului şi le-a comunicat ipotezele sale.

Gavrilescu le-a spus că pe corpul Anei Pe­reanu nu s-au găsit urme de violenţă, care să indice lupta cu un agresor, iar exper­tizele de laborator nu constataseră pre­zen­ţa spermatozoizilor în vaginul victimei. Era complet altceva decât li se spusese în şedinţa din luna mai. Comparând raportul de expertiză medico-legală din data de 25 fe­bruarie 1971, depus la Procuratura Bra­şov, cu cel care se găsea în dosarul ac­ţiunii Bradul, au observat că acesta din ur­mă fusese modificat. Deşi documentul pe care îl primiseră la Bucureşti păstra prima pagină a raportului iniţial, pe care era vizibilă ştampila de înregistrare cu data de 1 martie, ultimele patru pagini fuseseră înlocuite. Concluzia din raportul original - nu rezultă un raport sexual consumat re­cent - fusese schimbată radical cu for­mula: în vagin s-au găsit spermatozoizi ce pledează pentru un raport sexual cu intromisiune.

Mistificarea fusese făcută prost şi probabil fără să ia consideraţie posibilitatea ca ci­ne­va să confrunte cele două versiuni, pentru că existau diferenţe notabile între calitatea hârtiei ultimelor pagini, comparativ cu restul documentului, iar maşina de scris folosită era diferită. În plus, în textul celui de al doilea raport se făcea trimitere la bu­le­tine de analiză emise ulterior datei de 1 martie 1971, dată la care documentul fu­se­se, teoretic, deja depus la Procuratura Bra­şov.

Cei doi au căutat să afle ce persoane fu­se­se­ră anchetate, până în acel moment, în le­gătură cu crima. Au constatat, cu sur­prindere, că ultima persoană care o vă­zuse pe Ana Pereanu în viaţă, soţul ei, nu fusese inclus în cercul suspecţilor. Având în vedere că respectivul era ofiţer DIE şi că revenise recent din Cipru, unde lucrase sub acoperire diplomatică, pentru a nu-l de­conspira, au cerut să fie primiţi la ra­port de Ion Stănescu.

În iunie 1971, Coman şi Teodosiu au fost chemaţi la preşedintele CSS, unde şi-au ex­pus argumentele referitoare la nece­si­tatea a­nchetării colonelului Stelian Pe­rea­nu. Stănescu le-a replicat pe un ton dur că fusese deja informat că Pereanu nu pă­răsise niciun minut grupul de la patinoar, în consecinţă, nu avea cum să-şi ucidă ne­vasta. Apoi i-a expediat scurt afară.

Spre surprinderea lor, a doua zi au fost chemaţi din nou. În biroul lui Stănescu erau prezenţi general-locotenent Nicolae Doi­caru (vicepreşedinte al CSS şi şeful DIE), general-locotenent George Răduică (prim-vicepreşedinte al CSS şi prim-ad­junct al ministrului de Interne), general-maior Nicolae State (şeful IGM) şi general-locotenent Ion Mihai Pacepa (adjunct al şefului DIE şi secretar de stat în MI). În prezenţa acestora, cei doi au expus din nou motivele pentru care credeau că Ste­lian Pereanu era suspect de uciderea soţiei sale. Ion Stănescu a declarat imediat că fu­sese dezinformat de generalul-maior State şi le-a ordonat să clarifice situaţia. Tre­bu­iau să raporteze rezultatele lui Nicolae Doi­caru şi Mihai Pacepa sau, în cazul absenţei acestora, lui George Răduică.

Cei doi ofiţeri au plecat imediat la Braşov, acom­paniaţi de Nicolae Doicaru, devenit neverosimil de serviabil, pentru a analiza dosarul de anchetă de la Comandamentul acţiunii Bradul. Deşi au constatat că un număr mare de martori nu fuseseră încă au­diaţi, au găsit suficiente declaraţii care să ateste că Pereanu plecase singur în cău­tarea soţiei şi că ar fi avut suficient timp să o ucidă şi să se întoarcă la grup. În plus, au descoperit detalii legate de îm­pre­jurările comiterii faptei şi mobilul aces­teia. Concluziile anchetei lor, împreună cu actele doveditoare, au fost grupate în­tr-un dosar conţinând 188 de file, pe care l-au predat generalului-locotenent Gri­go­re Răduică.

La 4 august 1971, cu adresa numărul 009478, dosarul a fost înaintat Direcţiei Procuraturii Militare, cu menţiunea că actele sunt strict secrete şi pot fi con­sul­tate doar de procurorul-șef, acesta ur­mând să hotărască cursul acţiunii. Câteva zile mai târziu, colonelul Pereanu a fost convocat la sediul Procuraturii Militare şi a fost arestat preventiv, ca suspect de comiterea infracţiunii de omor calificat.

Protectorii lui „Nea’ Stelică“ aveau nevoie urgent de un plan B...

(Va urma)

nota

1. Este probabil că Nicolae Doicaru se referea la proaspăt înfiinţatul Centru de Cercetări Psihofizice pentru Munca Operativă. Începând din anii ’70, Securitatea va aplica, cu efecte cumplite, rezultatele cercetărilor în domeniul psihologiei şi psihiatriei asupra unor dizidenţi care „nu puteau fi rezolvaţi cu metode clasice“. Subiectul abuzurilor psihiatrice în România comunistă este, în continuare, în ciuda unor eforturi singulare de documentare, departe de a fi clarificat și se încadrează în categoria crimelor fără urme.