Decizie pentru interzicerea realității

Săptămâna trecută, Curtea Constituțională a decis că inițiativa cetățenească de revizuire a Articolului 48.1 din Constituție, referitor la definirea familiei, este constituțională și poate merge în parlament și apoi, în cazul unui vot pozitiv, la referendum. În felul acesta, CCR a deschis calea excluderii unei re­cunoașteri legale a uniunilor homosexuale, de­oa­re­ce familia va putea fi definită drept „căsătoria din­tre un bărbat și o femeie“ – așa cum cere pe­ti­ția – și nu, ca acum, drept „căsătoria dintre soți“. Nu știm dacă și când propunerea se va duce în parlament (unde trebuie să obțină două treimi din voturi), dar sunt aproape sigur că, dacă va ajun­ge acolo, va avea câștig de cauză. Cât despre referendum, nu cred că-și face nimeni vreo iluzie asupra rezultatului. România se va alinia astfel, mă tem că fără mari drame, unui curent con­ser­vator ce merge de la Putin la Orbán și la Trump, obținând aplauzele postacilor români, descoperiți brusc radicali de dreapta.

Voi spune, în primul rând, că este o ironie faptul că o formulă prezentă deja în Constituția lui Ili­es­cu și Iorgovan din 1991 (revizuită în 2003) e mai li­be­rală decât ceea ce ni se propune acum, în 2016.

Nu vreau să intru în chestiuni juridice, pentru ca­re am o competență redusă, discutând ca prin­ci­piu dacă dreptul la căsătorie este sau nu „un drept fundamental“ (în caz că este, revizuirea ar fi fost imposibilă). Mi se pare, totuși, extrem de șubredă o asemenea distincție, susținută de d-l Valer Dor­neanu, noul președinte al CCR. Ce vom spune mâi­ne, dacă, să zicem, se va dori interzicerea căsă­to­riei dintre români și... exempli gratia, islandezi? Sau între persoane între care diferența de vârstă e mai mare de 30 de ani? Sau între persoane di­vor­ța­te de mai mult de o dată? Etc. Observ, pe de altă par­te, că Art. 48 este totuși inclus în Capitolul II al Constituției, Drepturile și libertățile fun­da­men­tale. Când oare se va propune revizuirea unui alt ar­ticol din același capitol, ce va spune CCR?

Dincolo de aceste considerente, relativ mai teh­ni­ce, de ce cred că revizuirea Constituției în acest punct e o mare eroare? În primul rând, fiindcă o no­uă definire a familiei ar nesocoti realitatea. Or, realitatea este că există de facto și în România „fa­milii“ homosexuale și, probabil, destul de nu­me­roa­se. Relațiile de acest fel ca atare nu mai sunt nici condamnate și persecutate de lege (slavă Dom­nului!), iar oamenii se asociează și se iubesc, așa cum cred, vor și pot. Sunt „familii“ de acest fel în care există și copii ai unuia dintre „soți“. Aceste „familii“ de facto nu se bucură însă de protecția legii, de pildă, „soții“ nu se pot moșteni unul pe ce­lălalt etc. Or, dincolo de faptul că e o cruzime să negi acestor oameni mult din ceea ce afecțiunea ne poate îndemna să facem sub raport practic pen­tru ființa iubită, restrângerea definirii familiei nu e de­cât o penibilă fugă de realitate. Ce sens are să refuzi o existență legală unui fapt comun în zilele noastre? E precum în cazul unui cod rutier care ar interzice parcarea pe trotuar, refuzând să vadă faptul că parcarea pe trotuar nu poate fi, în prac­tică, eliminată în foarte multe ca­zuri. Dar, poate vor zice unii, fe­no­me­nul e dăunător și trebuie oprit. Prin ce anume e dăunător ca, să zicem, A și B, două femei, care nu sunt rude de sânge, să aibă în comun, în mod legal, apartamentul în care trăiesc marital?

Nu mă interesează faptul că bisericile (și mă refer aici la toate cultele abra­hamice, dar BOR are desigur un rol ho­tărâtor la noi) presează pentru re­vi­zuire. Bisericile au libertatea să nu sanc­ționeze prin serviciu religios o că­sătorie homosexuală. Dar de unde drep­tul de a impune statului secular principiile lor? Cred (dar poate nu-i si­gur) că nu trăim încă în Turcia! Sunt în­să destui, nu neapărat religioși, care consideră că homosexualitatea (mas­cu­lină ori feminină) presupune forme de­viante de sexualitate, care, destul că sunt to­lerate, n-ar mai trebui să fie și „în­cu­rajate“ prin legalizarea legă­tu­ri­lor res­­pective. Defectul acestor rațio­na­­men­te e că utilizează direct sau in­di­rect un concept fix despre „natura“ uma­nă, de la care s-ar „devia“. Dar ci­ne poate defini ce e și ce nu e „na­tu­ral“? Oare familia monogamă e mai „na­tu­rală“ decât cea poligamă? Oare se­xul detașat de procreație (sub toate for­me­le sale) e „natură“ sau e un pro­dus cul­tural? Dar egalitatea dintre băr­bat și femeie? Natura spune că cel mai pu­ternic are câștig de cauză; prin ur­ma­­re, dacă e să urmăm „natura“, fe­me­­­ia trebuie să stea în puterea băr­ba­tu­lui. „Dreptul seniorului“ (de a dez­­vir­gi­na miresele supușilor săi) des­pre ca­re vor­bește pe larg Andrei Oiș­teanu în ad­mi­rabila lui carte, Se­xua­li­tate și so­cie­ta­te, Polirom, 2016) poate fi derivat din supremația masculului Alpha în hoar­da primitivă. Este el așa­dar un „drept natural“ care ar trebui res­pec­tat? Și e ceva „natural“ în prin­cipiul moralelor tradiționale că femeia tre­bu­ie să fie virgină înainte de căsă­torie?

O morală naturalistă trebuie respinsă, prin urmare. De asemenea, o morală bazată pe Revelație nu poate face le­gea într-un stat secular. Ne rămâne mo­­rala liberală care, odată ce a pos­tulat egalitatea de drept a tuturor oa­menilor, cere reducerea suferinței pen­tru cel mai mare număr posibil dintre ei, în circumstanțe date. Or, re­de­fi­ni­rea noțiunii juridice de familie încalcă această morală liberală prin suferința injustă și nemotivată pe care o in­tro­duce.

Cu atât mai bine! se vor bucura unii, nu chiar puțini, care se pregătesc să salute răsăritul unei epoci a ili­be­ra­lis­mu­lui. Însă, să fim bine înțeleși: n-am nimic cu conservatorii liberali; dar n-am nimic în comun cu iliberalii care se audodefinesc, pudic, conservatori.