De același autor
Singurul semn de întrebare îl ridică USR, partid nou care, după scorul bun de la București, are cel mai mare potențial de creștere și ar putea reprezenta marea surpriză a alegerilor din acest an după cum ar putea reprezenta și cel mai mare eșec. Scorul electoral pe care și-l propune USR este de 10% astfel încât învestirea viitorului Guvern să depindă de votul USR. Potrivit președintelui Societății Academice Române, Alina Mungiu-Pippidi, care s-a implicat în construcția USR, potențialul național al USR s-ar situa la 15% din voturi. Estimarea poate fi corectă, pentru că sentimentul de revoltă împotriva partidelor de statu quo pe care sociologul Mircea Kivu, o altă personalitate publică implicată la un moment dat în campania lui Nicușor Dan, le numea simple „grupuri clientelare” nu a dispărut după locale și, prin urmare, nu a dispărut nici dorința de a zdruncina din temelii eșafodajul politic consacrat și de a produce un alt fel de revoluție politică. Și probabil că există cel puțin 15% dintre români dispuși să facă efortul să meargă la secția de votare ca să producă o schimbare din temelii. Problema USR este însă cum să recolteze aceste voturi și să le adune în propriul coș. Având în vedere refuzul liderilor USR de a asuma o identitate ideologică, soluția cea mai la îndemână pentru a compensa lipsa infrastructurii politice și a logisticii necesare pentru atingerea scorului propus de 10-15% ar fi fost crearea unei federații laxe de partide locale, care să participe la alegeri sub o siglă comună și sub asumarea unui set de valori comune și a unei liste minimale de principii politice comune.
Liderii USR au ales însă o tactică diferită iar explicația publică ține de calculul electoral. O singură formațiune trebuie să depășească pragul de 5% pentru a intra în Parlament. O alianță de peste patru partide trebuie să obțină 10%. Această aritmetică electorală a îngropat PNȚ-CD, care a optat fatal pentru o alianță la alegerile din 2000, ceea ce l-a costat intrarea în parlament în condițiile în care, dacă ar fi candidat singur, ar fi depășit fără probleme pragul. Cu acest precedent nefericit în minte, USR este pe cale să comită o eroare de calcul la fel de mare. Dacă acceptăm că inițiativele politice locale care au avut rezultate la alegeri reprezintă mișcări la firul ierbii, atunci este limpede că pentru a putea „recolta” aceste mișcări la nivel național, trebuie să li se garanteze într-un fel identitatea politică și relevanța locală. Numai în felul acesta poate fi suplinită lipsa de infrastructură și de oameni. În fond, USB a simțit pe pielea ei la Sectorul 1 ce înseamnă să nu ai oameni suficienți pe care să îi trimiți în secțiile de votare la numărătoarea voturilor. Mai mulți oameni în teritoriu, mai multe structuri de cooperare și comunicare ar trebui să fie imperativul. Or, ceea ce face USR este exact opusul: Propune fuziuni formale sau informale sub steagul unei „platforme”, care de fapt nu este platformă deloc, ci un partid cu structuri centrale formale. Inițiativelor locale li se promite „dreptul la dizidență”, păstrarea identității, autonomie, dreptul de forma aripi și facțiuni numai să se înscrie sub sigla unică în vederea depășirii pragului de 5%. Dar asta înseamnă a alege partea greșită a dilemei. Soluția găsită este o șmecherie care nu face cinste unui partid ce afirmă că integritatea este valoarea sa supremă care bate orice angajament ideologic. La Iași bunăoară, s-a ajuns la formula „alianței informale” între USR și „Pentru Iași”, cu oamenii partidului local candidând de formă sub sigla USR pentru a garanta beneficiul ambelor formațiuni și a ocoli restricțiile legii. Nu susținem că e o lege dreaptă, dar din orice unghi ai privi acest aranjament, el nu poate fi perceput ca etic. Și, deocamdată, alături de fuziunea cu Uniunea pentru Codlea, acesta este singurul aranjament important obținut de formațiunea lui Dan și Armand, pentru că alții, cum ar fi Partidul Oamenilor Liberi de la Târgu Mureș, nu au fost deloc la fel de entuziaști. Pentru USR timpul se scurge foarte repede și dacă nu găsește o formulă de coagulare inteligentă și flexibilă a nemulțumirii din țară, riscă eșecul, indiferent ce listă de profesionști excepționali ar propune de la centru.
Stupoarea PNL
Nu numai că PNL nu și-a revenit din șocul localelor, dar partidul pare să fi rămas fixat într-o stare de perpetuă perplexitate, care îi împiedică pe lideri să ia decizii dacă nu cruciale, măcar inteligente. Spre pildă, după seria penibilă Bușoi-Orban-Munteanu-Predoiu care a avut drept deznodământ dezastrul de la locale în București, PNL a decis că cea mai bună soluție posibilă pentru tentativa de a recâștiga electoratul bucureștean este să se întoarcă la origini și să îl înscăuneze pe același Bușoi drept lider al PNL București. Dacă adagiul atribuit lui Einstein potrivit căruia nebunia înseamnă să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți la rezultate diferite, atunci liderii PNL sunt candidați serioși la acest diagnostic. Fie, poate, sunt atât de inerți și de lipsiți de idei încât nu sunt capabili nici măcar să caute dar să mai și găsească soluții. Fie, poate, sunt atât de ocupați cu tranșarea luptei dintre peneliști și pedeliști pentru a le mai păsa de orice altceva, inclusiv de viitorul partidului.
Cum am mai atras atenția în acest loc, PNL se îmbată cu apă rece dacă se culcă liniștit pe diferența de numai 5% față de PSD înregistrată la votul politic (pentru consiliile județene) de la locale. La parlamentare, cu excepția PSD și UDMR, orice alt partid care va reuși să intre în Parlament o va face pe seama PNL, mușcând din zestrea electorală a liberalilor. Dacă ALDE, USR și PMP vor trece pragul, voturile pe care le vor obține sunt voturi care, în alte circumstanțe, s-ar fi dus la PNL. Acest lucru ar însemna o limită minimă de 15% din voturi pierdute. Limita maximă ar însemna o catastrofă liberală.
În perioada dintre alegeri, PNL avea șansa să lanseze o campanie agresivă și atractivă de recredibilizare la nivel național. În schimb, am avut parte de arestarea lui Bogdan Olteanu, pentru o mită primită de la Sorin Ovidiu Vântu și de reconfirmarea lui Ioan Oltean, îngropat până peste urechi în scandalul retrocedărilor ANRP, ca lider, ceea aruncă în derizoriu pretenția de reformă internă a PNL. Ca să nu se supere nici una dintre tabere, cazul Olteanu aruncă o lumină urâtă asupra corupției din vechiul PNL, de pe vremea cuplului Patriciu-Tăriceanu, dar ridică semne de întrebare și asupra Alinei Gorghiu, una dintre cele mai apropiate colaboratoare ale lui Olteanu, în vreme ce cazul Oltean vorbește despre corupția din vechiul PDL.
Soluția găsită de PNL pentru reforma partidului așa cum a fost anunțată de purtătorul de cuvânt, Adriana Săftoiu, este scoaterea de pe lista de la parlamentare a celor care au la activ trei sau patru mandate. Nu că nu ar exista parlamentari PNL hârșiți în rele care merită nu doar să nu mai candideze, dar criteriul numărului de mandate nu poate fi criteriu de reformă. Poate fi criteriu de eutanasie politică sau epurare dar de reformă, nu. Reforma internă nu se poate face prin impunerea unei cote de figuri noi care să le ia locul celor vechi, pensionați forțat, ci prin asumarea unor valori și principii și promovarea unor candidați care sunt considerați cei mai potriviți să apere acele valori și principii. Pentru că altfel, nimeni nu va avea garanția că noua garnitură va fi mai bună ca cea veche și nimeni nu va fi dispus să investească încredere în ea. „Soluția” de înnoire a PNL dovedește lipsă de inteligență și lipsă de convingere reformistă și seamănă mai degrabă a reglare de conturi internă. La alegerile din toamnă PNL va fi partidul aflat în cea mai mare dificultate, deși, după fuziunea PNL-PDL și alegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte avea șansa să devină cel mai puternic partid din România. A ratat această șansă în mod lamentabil.
PSD și ALDE, în poziție de forță și nu prea
Mesajul pe care dorește să îl transmită în aceste zile Liviu Dragnea este că PSD e perfect capabil să formeze, împreună cu ALDE, o majoritate care să le permită să formeze guvernul după alegeri, ceea ce înseamnă că PSD pare că mizează pe o victorie masivă la diferență mare de PNL. Companii de sondaje apropiate, cum ar fi Avangarde, a lui Marius Pieleanu, prezic exact acest lucru. Un scor de 40% pentru PSD și peste 10% pentru ALDE, ceea ce ar asigura guvernarea pentru PSD. De pe această aparentă poziție de forță, Dragnea și-a permis să amenințe DNA că dacă va mai continua cu punerea sub acuzare a liderilor celor două partide va schimba foaia politică, sugestia transparentă fiind că ar putea deschide zăgazurile zecilor de inițiative legislative pesediste anti-Justiție în Parlament pe care acum le ține bine ferecate. Pe de o parte, o ofensivă directă și agresivă împotriva Justiției este tot ceea ce își doresc Tăriceanu și Ponta dar și, mai nou, Traian Băsescu, dar nu este încă în interesul lui Dragnea, în pofida problemelor penale pe care le are el însuși, să dea drumul „valului ucigaș”. Pe de o parte, pentru că nu are nici un interes să facă jocul vreunuia din cei trei iar pe de alta, dacă speră să devină liderul unei guvernări PSD, știe că a ataca frontal instituțiile anticorupție i-ar submina orice pretenție de onorabilitate politică și l-ar aduce foarte repede în conflict cu președintele și cu Uniunea Europeană iar, în final, n-ar face decât să repete experiența Ponta.
Electoral, PSD este solid, dar nu atât de solid cum vrea să pară. Pragul de 40% este extrem de greu de spart de către PSD, care la votul politic de la locale a obținut 37,6% și nu mai are resurse de creștere la generale. Dragnea știe că PSD a mai avut peste 37% și în 2004 și tot a intrat în opoziție după ce Traian Băsescu a recurs la soluția imorală a cooptării lui Voiculescu la guvernare și de aceea are nevoie de un scor situat în jurul a 40% pentru a limita marja de manevră a președintelui. Pe de altă parte, Dragnea nu are nici un motiv să aibă încredere deplină în Tăriceanu, un personaj pe care nici măcar nu-l place.
Cei doi și-au reînnoit jurămintele de credință recent, cu Dragnea care a declarat că nu concepe altă alianță decât cu ALDE și cu Tăriceanu, care, după o re-încălzire inițială a relațiilor cu Traian Băsescu a revenit zilele trecute cu o „reevaluare” în care l-a calificat pe Băsescu drept „părinte al statului mafiot” l-a acuzat că a plecat de la Cotroceni cu dosarele SRI și a jurat că nu va participa niciodată la o construcție politică împreună cu acesta, dar întrebarea este de ce au simțit nevoia și Dragnea și Tăriceanu să își reafirme legăturile și să respingă cu emfază informațiile despre o posibilă alianță PSD-ALDE-PMP dacă sunt atât de siguri că vor câștiga alegerile? Răspunsul este că nu sunt nici pe departe atât de siguri nici pe propria performanță electorală, nici pe tăria alianței dintre ei. Dragnea a încercat aproape cu disperare să creeze un sentiment de indignare populară împotriva guvernului Cioloș („tehnocrații”) manipulând ambiguitățile legate de veterani și să creeze din nimic o criză politică pe care să o exploateze iar Tăriceanu mizează din ce în ce mai mult pe „electoratul Antenei 3” pentru a câștiga voturi în plus. Între timp însă, atât Dragnea cât și Tăriceanu au avut discuții separate „partea adversă” inclusiv, se pare, cu Traian Băsescu.
Va ajunge PMP să facă jocurile?
Traian Băsescu nu este un tip sofisticat, dar are calitatea esențială de a sesiza evidențele acolo unde alții se încurcă în încâlceala propriei orbiri. Acolo unde PNL și PSD hamletizau pe marginea fuziunii cu UNPR-ul lui Oprea, Băsescu a fuzionat cu UNPR-ul lui Steriu, fulgerător și fără scrupule morale. Traian Băsescu este ultimul om de la care să te aștepți să se împiedice de dileme etice atunci când dorește să își atingă un obiectiv politic și cel mai bun pariu este că va ocoli în mod cinic dar eficient orice complicație de acest gen și că își va atinge scopul. Fuziunea cu UNPR este un astfel de exemplu. Pe lângă că și-a consolidat structurile teritoriale, și-a asigurat și o finanțare și un număr de voturi mic dar suficient pentru a avea garantat accesul în Parlament. Mutările făcute pe plan local, alianțele când cu PSD și ALDE, când cu PNL, ale PMP nu sunt făcute spre binele comunităților ci cu scopul exclusiv de a garanta PMP cea mai mare influență politică și administrativă oriunde acest lucru este posibil. De la Consiliul General al Bucureștiului la alte consilii generale în care PMP joacă rol de „partid balama” care poate înclina majoritatea într-o parte sau în alta, partidul lui Traian Băsescu este decis să-și valorifice la maximum poziția. Dar dacă alte partide aflate în aceeași situație, precum UDMR, își negociază revendicări concrete, localizate, PMP țintește mai sus. Nu beneficii de conjunctură, ci beneficii de durată, care țin de exercitarea puterii. Dacă va obține poziția de kingmaker, Băsescu vrea să fie sigur că „regele”, oricare ar fi, va răspunde condițiilor puse de el. De aceea, PMP are cea mai largă marjă de negociere dintre toate partidele care vor intra în Parlament. PMP poate negocia cu oricine orice. Eliberat de scrupule morale și de integritate, Băsescu va profita cât va putea de mult din combinația de interese și slăbiciuni ale celorlaltor partide.
O dovadă în plus că Băsescu umblă pe căile politice bătute pentru a accede la putere și nu își bate capul cu dileme etice este că încearcă să își constituie rapid propria clientelă politică. PMP a semnat recent două protocoale cu patronatele din transporturi, care nu reprezintă altceva decât oficializarea la vedere a unei relații clientelare între un grup de interese economic și un partid politic. Bineînțeles, rețeaua de clienți a PMP nu se compară cu cele ale PSD și PNL, dar PMP se anunță ca un concurent serios.
PMP s-a mișcat foarte repede și agresiv în această vară, în vreme ce celelalte partide se confruntă cu dificultăți, complicații și neputințe interne. PMP se implică în formarea rețelelor de putere la nivel local și face mutări importante la nivel central. Traian Băsescu este mai activ ca oricând și dă interviuri peste interviuri care mai de care mai controversate și, deci, mai citabile în publicații din tot spectrul, în vreme ce ceilalți sunt fie isterici, fie inadecvați, fie irelevanți. Dacă va continua să-și construiască la fel de agresiv prezența publică în perioada care mai rămâne până la alegeri profitând de ezitările, incompetența sau doar naivitatea politică a adversarilor, PMP și Traian Băsescu ar putea „fura” rolul de protagonist în aceste alegeri parlamentare care păreau scrise pentru alții.
