Impresii dintr-o vacanţă italiană

Unul dintre semnele dureroase ale des­păr­ţirii de copilărie şi/sau tinereţe este mo­mentul blestemat când vacanţa (de pre­ferat mare, cât mai mare!) este înlocuită cu concediul de odihnă (mic, dacă nu chiar ra­hi­tic). De acum eşti bine în­cadrat în câmpul muncii, achiţi impozite şi taxe, iar în schimb ai dreptul să îţi planifici cu mare rigu­ro­zi­tate, uneori chiar de la în­ceputul anului, cele două-trei săptămâni libere, care teoretic ar trebui să-ţi ofe­re un avânt proletar deo­se­bit pentru cele patru-cinci luni care se­pa­ră concediul de vară de pauza de iarnă. În plus, întrecerea stahanovistă ce are loc pe re­ţelele de socializare şi care se măsoară în mii de poze cu tema „Uite unde îmi fac anul acesta concediul“ impune o minimă implicare. Puţin respect! Măcar cu 200-300 de imagini trebuie să îmbogăţeşti şi tu serverele lui Zuckerberg!

Anul acesta am revenit pe lito­ralul italian de la Marea Adri­a­tică, lângă oraşul Rimini, după exact 19 ani. Fiind prima mea ieşire occidentală, Italia anului 1997 mi-a lăsat o impresie extrem de pu­ternică: prosperă, caldă, plină de viaţă, fă­ră complexe, cu o infrastructură de vis şi o moştenire arhitecturală esenţială pentru patrimoniul umanităţii. Priveam Italia cum au făcut-o probabil primii geto-daci ajunşi la Roma (posibil în lanţuri).

După aproape două decenii, şocul nu mai putea fi acelaşi, pielea fiindu-mi tăbăcită de multe alte peisaje, însă, în esenţă, Italia nu s-a schimbat foarte mult. Bucuria de a trăi a mediteraneenilor nu şi-a pierdut din forţă şi ea se aplică în continuare mult mai bine italienilor decât grecilor ob­servaţi în anii anteriori, profund loviţi de criza economică şi de problemele en­de­mice ale bătrânei Elade. Se simte că eco­no­mia (Italia este membră a G7) nu a fost afec­tată de criză precum cea elenă, iar di­ferenţele sunt semnificative, putând fi percepute de un turist atent. Dacă grecii au fost nevoiţi să mai taie din preţuri (ca­re au ajuns până şi turiştilor români să li se pară acceptabile, comparabile cu cele de la Mamaia, dar pentru servicii mult mai bu­ne), italienii le-au păstrat intacte, ba­zân­du-se pe turiştii bogaţi din lumea an­glofonă, pentru care Veneţia şi Florenţa fi­gurează în continuare printre destinaţiile favorite. În plus, Italia este o ţară sigură, cel puţin până acum.

Remarcabil mi s-a părut atât în Italia, dar şi în Grecia faptul că patronii afacerilor (e drept, mai degrabă mici) nu se dau în lă­turi din a munci alături de ceilalţi an­ga­jaţi. Nu sunt genul de patroni care trec doar la finalul programului pentru a în­ca­sa banii, parcându-şi gipanul negru-fu­mu­riu ostentativ pe trotuar, plătindu-şi an­ga­jaţii cu salariul minim pe economie. Şi nu cred că implicarea lor în propria afacere (de multe ori de familie) se datoreză nea­părat neîncrederii în angajaţii care i-ar putea fura. În Italia, aceştia din urmă sunt mai degrabă plătiţi decent, altfel nu s-ar explica sutele de mii de români care au ales să trăiască şi să muncească acolo. Pur şi simplu, au o altă etică a muncii şi a im­plicării, le place să îşi servească clienţii, să observe dacă totul funcţionează la stan­dar­de decente, să socialieze, să glumească cu tu­riştii. În echipajul vaporaşului Super-Ty­phon care organizează excursii de patru ore de-a lungul coastei Bellaria-Rimini-Ca­tolica se aflau şi doi ve­ritabili pen­sionari cu părul alb, dar bine făcuţi şi bron­zaţi, pe la 70 de ani, unul bucătar-animator şi celălalt chiar pro­prietarul navei. Era ab­solut imposibil să-ţi dai sea­ma de statutul unuia sau al altuia, amândoi pur­tând aceleaşi tricouri pre­spălate şi uzate, muncind la fel, făcând de toate, în­treţinând atmosfera, servind platourile cu peşte şi fructe de mare, aducând sticlele mari de vin ieftin de doi litri, dar alb şi rece. Iar la final chiar ţopăind alături de tu­riştii bine chercheliţi. Într-un alt sta­biliment din periferiile oraşului Tri­es­te, pa­tronul cu păr alb servea la bar în­că de di­mineaţa, zâmbind clienţilor ma­ti­nali ca­re-şi beau obligatoriul espresso de un de­get. Evident, sunt şi mulţi alţi pen­sio­nari italieni care doar se bucură de be­neficiile unei pensii consistente şi de su­tele de kilometri de plajă. Şi de un pahar de vin bun. La vita e bella pentru unii, chiar şi după ce ajung la pensie.

Indiferent de ţara pe care o vizitezi, cel puţin în Europa, dacă stai mai multe zile, nu ai cum să nu întâlneşti români. Iar în Ita­lia ei sunt o prezenţă masivă şi cons­tantă. Recepţionera hotelului din stațiunea Bellaria, chiar în timp ce ne cazam, m-a întrebat dacă înţeleg puţin italiana, având în vedere că dorea să-mi ofere un pliant. „Cum să nu, doar cele două limbi sunt apropiate“, i-am răspuns în engleză. „Da, ştiu, avem câţiva români în cadrul per­sonalului nostru...“, mi-a răspuns ita­li­anca. Cei câţiva români s-au dovedit până la urmă aproape întregul personal al ho­te­lului, care ne-a întâmpinat cu multă căl­dură. Nici nu am oprit bine maşina în faţa hotelului, după multe ore de condus pe incredibila reţea de autostrăzi italiene, că un tânăr care avea grijă de barul res­tau­rantului s-a oferit să ne ajute să parcăm. De-a lungul sejurului nu a fost zi în care să nu întâlnim români care parcă erau trans­formaţi de căldura şi civilizaţia Ita­liei. Unul dorea să ne intermedieze dia­logul la recepţie, altul să ne asigure că pis­cina este în regulă şi poate să ne lase şi du­pă program, iar mesele ne-au fost uşurate de o clujeancă fericită că poate vorbi în limba română (chiar dacă anumitor feluri de mâncare tipice Italiei nu le putea găsi deloc traducerea corectă) şi care era bu­curoasă că în masa de turişti francezi mai existau şi câţiva „de acasă“.

In San Marino, celebra republică in­dependentă, cocoţată pe un vârf de munte, am intrat într-un mic ma­ga­zin din magnificul său centru în­tor­tocheat, unde se vindeau vinuri. Afun­dându-mă în cotloanele micului ma­gazin care părea părăsit, am auzit o voce puternică, feminină care m-a întreabat, cu amabilitate, ce anume caut, dacă ar pu­tea să mă ajute. „Vino, in vino veritas, commo se dice“, am răspuns timorat, în italiana mea de baltă, dar funcţională în multe cazuri. „Maybe in English. Where are you from?“, aud aceeaşi voce gravă. „From Romania.“ „Atunci să vorbim în română... Depinde ce doriţi. Avem vinuri din Italia şi din San Marino...“, îmi spu­ne vocea care venea de la o femeie, cam pe la 40 de ani, cu părul blond deschis şi ochii albaştri. Am cumpărat o sticlă de vin roşu demisec san-marinez şi, înainte să plătesc, curiozitatea nu îmi dădea pace, întreb: „dar de unde sunteţi din Mol­dova?“ „Din Cernăuţi... dacă ştiţi...“ În acea clipă am avut un moment de uimire absolută şi am răspuns naiv: „Cuuum? Mai sunt români la Cernăuţi?“ „Da, mai sunt... suntem din Bucovina şi am fost în Ro­mânia.“ Am salutat-o cu multă căl­du­ră, parcă aş fi văzut o martiră. O ultimă fi­gură ce vine să întregească un tablou parţial favorabil al românilor din Italia.

Odată intrat în România dinspre Occident, nu ai cum să nu fi izbit de copleşitoarea urâ­ţenie a oraşelor româneşti. Pentru că, de regulă, treci pe lângă ele, pe la peri­feriile pline de oribile blocuri ceauşiste. Paradoxal, clădirile frumoase sunt cele centrale, austro-ungare şi interbelice, pe care Ceauşescu nu a avut curajul să le pu­nă la pământ. Câte au mai rămas. Istoria a trecut urât peste noi şi din punct de ve­dere arhitectural-urbanistic, iar întoar­ce­rea din Occident o scoate pregnant în evi­denţă. Singurele speranţe ale României pen­tru dezvoltare şi ancorarea definitivă în lumea occidentală par a fi construcţia accelerată de autostrăzi şi lupta anti­co­rup­ţie. În ultimii ani, în ambele direcţii s-au făcut paşi semnificativi, dar drumul este lung şi reversibil (chiar şi pentru auto­străzi - a se vedea celebra surpare a auto­străzii inaugurate în noiembrie 2014 de fostul premier Victor Ponta). Este drept, par­că mai degrabă lupta împotriva can­ce­rului corupţiei pare a oferi rezultate pal­pa­bile, însă şi Autostrada A1, care ar trebui să lege graniţa noastră vestică cu Ungaria de Bucureşti, pare a prinde încet-încet con­tur şi poate că în câțiva ani s-ar putea circula civilizat de la Nădlac până la Sibiu. Căci trecerea munţilor şi legarea Sibiului de Piteşti pare a fi în prezent un scenariu SF. Ca şi cum nimeni nu a mai sfredelit munţii până acum, iar tunelurile din alte părţi ale Europei sunt opera ex­tra­te­reş­trilor. Deficitul acesta major rutier pena­li­zează exporturile româneşti, nu numai ner­vii tociţi ai şoferului român, care în­con­tinuu se întreabă, cel puţin atunci când nu înjură, de ce naiba la noi nu poa­te fi ca la ei, doar a trecut un sfert de veac? Sute de camioane înmatriculate în întreaga Românie pot fi observate pe autostrăzile maghiare, slovene şi italiene şi această realitate atestă faptul că expor­turile României ar merita un sistem de autostrăzi demn de anul 2016.

De-a lungul tuturor călătoriilor mele (experienţe medii, nici prea lungi şi exotice, dar nici prea scurte şi nesemnificative), am încercat să mă ghidez după celebrul principiu antic „Amicus Plato, sed magis amica veritas“, căutând să ob­serv sine ira et studio întreaga paletă de culori a peisajelor şi personajelor care le popu­lează, indiferent că era vorba de Ir­landa, Scoţia, bătrâna Eladă sau (doar) Mamaia şi Eforie Nord. Nu am făcut deloc rabat de la simţul critic şi, în acelaşi timp, nu m-am rezumat doar la el. A critica me­reu nu rezolvă totul şi nu demonstrează neapărat că eşti inteligent, ci poate doar amar. Dar nici nu mi-am acoperit ochii, nu mi-am înfundat urechile, nu am idea­lizat doar pentru că, alegând un anumit loc, trebuie să dovedesc omenirii (gravi­tând pe Facebook) că acel loc este perfect, fără pată, raiul pe pământ. Nu cred că exis­tă aşa ceva aici. Adoptând o atitudine deschisă, căutând adevărul meu, am des­coperit minunata paletă de culori a Eu­ro­pei, care a început mult prea devreme să ni se pară banală. Dacă ridicăm puţin ochii din fundătura noastră, putem ob­ser­va transformările care au loc şi ar fi po­trivit să apreciem mai mult Uniunea Eu­ro­peană pentru tot ceea ce ne oferă. Nu se ştie când va dispărea. Cataclismele geo-po­litice au devenit cam dese. Iar noi ne-am obişnuit cam repede cu ele.