Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Secretele Războiului Rece Incredibila cădere a Mareşalului Jukov (II)
Madalin Hodor - - - -
2016-08-09
Dosar
0

Adevăratele motive ale căderii lui Jukov au fost dictate de dedicaţia sa pentru profesia militară, lipsa de tact politic şi intenţia de a-şi asuma prerogativele funcţiei. Greşeala sa fatală a fost că a uitat, alimentat de propria faimă, regula de aur a Kremlinului: nimeni nu este mai presus de Sistem. Nici măcar cel care a fost de patru ori Erou al Uniunii Sovietice.

 

Încă de la înfiinţarea ei, Armata Roşie a fost un instrument politic. Rolul ei de structură militară care implementează ide­ologia bolşevică i-a fost impregnat în te­melie. Pumnul de fier al voinţei liderilor po­litici de la Kremlin. Cu toate acestea, pre­ocupaţi primordial de latura ideo­lo­gi­că, niciunul dintre aceştia nu s-a grăbit să rezolve o problemă fundamentală pentru ori­ce organism militar: comanda unică. Nu au fost niciodată clar precizate şi de­fi­nite liniile de demarcaţie între atribuţiile comandanţilor şi cele ale comisarilor po­li­tici, astfel încât acest conflict latent a afec­tat în permanenţă deciziile militare. Nu s-a intervenit niciodată pentru a clarifica for­mal lucrurile, în mod premeditat, astfel în­cât Direcţia Politică a Armatei (GPU) a devenit pentru comandanţii militari so­vie­tici o sperietoare mai mare decât NKVD.

 

Efectele acestei politici de permanentă di­vizare pentru a controla, încurajată prin epu­rarea ofiţerilor superiori din 1937-1938, au transformat, treptat, Armata Roşie în­tr-un organism paralizat şi total ine­fi­ci­ent. Niciun comandant nu-şi mai per­mi­tea să dea nici cel mai neînsemnat ordin, fără ca el să fie confirmat şi dublat de cel al comisarului politic. Cum acesta din ur­mă era, în general, lipsit de orice ex­pe­ri­en­ţă militară, dar extrem de zelos în apli­carea propriei interpretări a „politicii par­tidului“, consecinţele deveneau, cel mai adesea, catastrofale. Puţinele cazuri în ca­re comandanţii militari îndrăzneau să con­teste autoritatea comisarilor politici se ter­minau cu decizii în favoarea acestora din urmă, mergând până la executarea ofi­ţe­rilor recalcitranţi. Prima rundă a con­flic­tului subteran a fost net câştigată de GPU, dar a avut consecinţe dramatice.         

              

Dezastrul din timpul „războiului de iarnă“ cu Finlanda a arătat nu numai lipsa ele­men­tară de pregătire a unor comandanţi so­vietici, ci şi consecinţele politizării ex­ce­sive a structurilor de decizie, până la cele mai mici paliere. Cei care le-au analizat în mod corect au fost însă germanii, care au putut să-şi facă o bună imagine a ine­fi­ci­enţei ierarhiei militare sovietice, a lentorii cu care se luau hotărârile şi a paraliziei sistemului de comandă, datorată inter­fe­ren­ţelor comisarilor politici. Din acest punct de vedere, contrar teoriei acceptate de numeroşi istorici, planificatorii ger­mani ai operaţiunii Barbarossa nu au exa­gerat şi nici nu au fost prea optimişti atunci când i-au furnizat lui Hitler con­clu­zia că Armata Roşie era „un uriaş cu pi­cioare de lut“.

 

Decizia de a ataca Uniunea Sovietică în 1941 a fost luată, dincolo de considerentele ideologice şi politice, pe baza prognozelor OKW, care garantau o victorie în cinci, pâ­nă la şase luni, şi atingerea tuturor obi­ec­tivelor strategice: nimicirea Armatei Ro­şii, ocuparea principalelor oraşe şi dis­tru­ge­rea sau capturarea capacităţilor indus­triale. Primele săptămâni după invazie au de­monstrat că previziunile iniţiale ale ge­neralilor germani nu erau „fantezii“, ci, din contra, erau chiar mai moderate decât realitatea. În termeni militari, aşa cum no­ta şeful Statului Major al Wehrmacht-ului, generalul Halder, în jurnalul său, cam­pa­nia „era ca şi câştigată, la trei săptămâni după începere“. Dar nu diviziile de Pan­zere conduse de Guderian, Hoth, Höpner sau Kleist au constituit factorul deter­mi­nant, ci paralizia comandanţilor sovietici, exact aşa cum estimaseră analiştii OKW. În primele zile, hotărâtoare pentru des­fă­şurarea ulterioară a campaniei din 1941, co­mandanţii de fronturi, care doreau să se retragă pentru a evita încercuirea, erau permanent blocaţi de comisarii politici, care le cereau să reziste până la ultimul om şi să se lanseze în contraatacuri sinu­cigaşe, după care erau raportaţi ca „tră­dători“. Aflat el însuşi în degringoladă, Sta­lin se răzbuna sângeros şi îi trimitea, pe baza acestor rapoarte care nu ţineau cont de realitate, unul câte unul, în faţa plutonului de execuţie.

 

Această situaţie a fost atât de favorabilă Wehrmacht-ului, încât nici măcar cei mai prudenţi comandanţi germani nu mai cre­deau, după primele două luni, că victoria le poate scăpa şi că ar mai avea ceva de făcut, în afară de a aplica faimoasele krieg­s­spiel şi a mâna sutele de mii de prizonieri spre lagăre. De unde şi eroarea de a con­si­dera campania încheiată şi de a-şi permite luxul să modifice, din mers, obiectivele ini­ţiale ale planului. Această „greşeală ne­pro­vocată“ le-a permis, în mod nesperat, sovieticilor să fructifice singurul avantaj pe care îl aveau: timpul. Hitler şi OKW s-au trezit din beţia victoriei abia la sfârşitul lui septembrie şi au realizat că au ratat cam­pania din Rusia. Au încercat să o sal­veze printr-un ultim efort disperat de a ajun­ge la Moscova, dar era deja prea târ­ziu. Nu pierduseră doar şansa, unică în is­torie, de a doborî Uniunea Sovietică, ci în­tregul război.

 

Yedinonachaliye – comanda unică

 

Dacă pentru germani succesul iniţial a fost atât de mare încât i-a condus spre de­zas­tru, pentru Stalin tocmai dezastrul ini­ţial a fost cel care l-a condus spre victorie. A acceptat să-i consulte pe liderii militari în privinţa deciziilor strategice, chiar dacă şi-a rezervat mereu ultimul cuvânt, şi a re­nunţat, treptat, la ideea de a-i executa pe comandanţii din teren fără o cercetare pre­alabilă asupra veridicităţii rapoartelor emise de GPU sau NKVD. Totuşi, nici mă­car în acele momente critice, cu trupele germane la porţile Moscovei, nu a cedat de­finitiv în privinţa cerinţelor imperioase ale lui Jukov şi Vasilevski de a reduce ro­lul comisarilor şi a introduce o definire cla­ră a principiului „comenzii unice“.

 

Abia noua serie de înfrângeri din primă­vara-vara lui 1942 şi situaţia de la Sta­lin­grad l-au determinat să decidă „tem­pe­ra­rea“ rolului GPU şi să dea o libertate li­mi­tată comandanţilor de fronturi. Nu a for­ma­lizat, însă, niciodată această nouă linie prin adoptarea unor hotărâri scrise. Din contra, pentru a nu permite o interpretare prea largă, aparent favorabilă celor care pledau pentru „comanda unică“, a dublat presiunea asupra comandanţilor militari prin emiterea celebrului Ordin 227 („Ni­ciun pas înapoi!“) şi a delegat „re­pre­zen­tanţi speciali“ ai STAVKA în zonele sen­si­bile. După cum se ştie, lucrurile s-au ter­mi­nat bine pentru Armata Roşie, dar, du­pă ce fusese aproape să conducă la ca­tas­tro­fă, în euforia victoriei, problema „co­men­zii unice“ a fost din nou trecută în plan secundar.

 

Mareşalul Jukov, însă, nu uitase şi nu se îm­păcase vreodată cu subminarea rolului co­mandantului, nici cu intervenţiile GPU, care depăşise sarcina de a supraveghea edu­caţia politică a trupelor şi se trans­for­mase în organ de cenzură şi control al cor­pului militar. El vedea în excesele lucră­to­rilor politici o vulnerabilitate gravă pentru Armata Roşie, una care deja costase foar­te mult. Eliberat de personalitatea zdro­bi­toare a lui Stalin şi ajuns la apogeul pu­terii, s-a hotărât să profite de statutul său şi să taie nodul gordian.

                       

Jeltov şi Jukov. David contra Goliat?

 

Atacul lui Jukov asupra poziţiei GPU în ca­drul Armatei Roşii nu a început frontal. Îna­intea celui de al XX-lea Congres al PCUS din februarie 1956, ministrul Apă­rării a ordonat ca toate structurile militare să fie angrenate, timp de o lună întreagă, în­tr-o „intensă activitate de studiu şi dis­cuţii privind cel de al VI-lea Plan Cin­cinal“. Pe 13 martie 1956, Jukov a semnat, împreună cu şeful GPU, un ordin circular privind „însuşirea învăţămintelor con­gre­sului“ în care era subliniată obligativitatea tuturor comandanţilor de a-şi îmbunătăţi pre­gătirea politică. Se părea că şeful Ar­ma­tei Roşii nu dorea să se abată niciun pas de la linia obişnuită şi că îşi îndeplinea, ze­los, datoria de a superviza îndoctrinarea po­litică a trupelor, în deplină înţelegere cu şeful GPU, generalul-colonel Alexander S. Jeltov.

 

Totuşi, într-o circulară adresată prin­ci­pa­lilor comandanţi ai Armatei Roşii, imediat după terminarea lucrărilor Congresului PCUS, ministrul introdusese o formulare interesantă. După ce recunoştea impor­tan­ţa învăţământului politic şi ridica în slăvi calităţile sale, Jukov, cu o abilitate pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o, postula că ro­lul principal al organismului politic al Ar­matei Roşii era de „a ajuta comandanţii militari“ şi de a întări „principiul co­men­zii unice“. Nu este sigur dacă Jeltov a in­tuit unde vrea să ajungă Jukov, cert este că nu a reacţionat imediat.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-2asdas.jpgHruşciov şi Jukov la Moscova în 1956

Încurajat, ministrul a mai făcut un pas. A emis un ordin care prevedea intensificarea pregătirii de specialitate, pe linie militară, a lucrătorilor politici. Comandanţii dis­tric­telor militare erau personal responsabili să supervizeze progresele acestora şi tre­buiau să-i raporteze periodic. Practic, cu acest ordin, Jukov încălca un acord tacit şi îşi anunţa intenţiile: lucrătorii politici nu vor mai fi scutiţi de pregătirea mi­li­tară, doar pentru că sunt protejaţi de GPU, şi nu vor mai putea să se sustragă liniei de comandă sub pretextul „muncii politice“. Jukov a găsit şi un concept doc­trinar pentru a-şi impune politica: „pro­ces de unificare“ (o adaptare a „pregătirii integrate“ din armatele NATO). Din acest moment, subiecte de studiu considerate apanajul exclusiv al lucrătorilor politici, precum disciplina, patriotismul sau tra­di­ţia serviciului, urmau să fie predate în co­mun cu subiecte pur militare. Oficial, aceas­tă nouă orientare era prezentată ca o intenţie de „eficientizare şi întărire“ a rolului GPU.

 

De data aceasta, Jeltov a recepţionat me­sajul. Nu ştia însă, la acea dată, că mi­nis­trul emisese deja un ordin secret, încă din februarie 1955, prin care interzicea cri­ti­carea comandanţilor militari la adunările de partid. Fusese informat, în câteva oca­zii, că anumiţi comandanţi refuzaseră să se supună criticii lucrătorilor politici şi că invocaseră un ordin al ministrului, dar nu dăduse prea mare importanţă acestor mici incidente. Acum însă şi le-a adus aminte şi le-a legat de intenţia lui Jukov de a „efi­cientiza rolul GPU“. A întocmit imediat un raport în care i-a anunţat pe membrii prezidiului despre „ingerinţele îngri­jo­ră­toare“ ale lui Jukov, dar acesta a fost ig­norat şi nu a făcut decât să-l înfurie şi mai mult pe ministru.

 

Pentru Jeltov situaţia era destul de pre­cară. De facto, pe linia ierarhiei militare, el era subordonatul lui Jukov, ca adjunct al acestuia, dar GPU era un organism po­litic, care se afla sub controlul direct al CC al PCUS. Dacă această dublă subordonare asigurase mereu şefilor Direcţiei Politice a Armatei un buffer suficient pentru a-şi păs­tra autonomia, numirea lui Jukov în prezidiul CC al PCUS îl diminuase sim­ţi­tor. Cum Jukov intenţiona să se folosească de noul său statut de „soldat-politician“ şi de prietenia strânsă cu Hruşciov, par­ti­da era ca şi pierdută. În faţa sorţilor po­triv­nici, Jeltov a decis să aştepte ur­mă­toa­rele mişcări ale ministrului Apărării, cu speranţa că mareşalul va face o greşeală.

                                               

Săritura eroului peste propria umbră

 

Adept al ofensivei cu orice preţ pe tărâm mi­litar, Jukov a adoptat acelaşi tip de stra­tegie şi în chestiunea, mult mai delicată, a GPU. A considerat că poziţia lui Jeltov este suficient de şubredă după „pregătirea de artilerie“ şi că a venit momentul să-l ata­ce direct. Cu două ocazii, în martie 1956 şi apoi în martie 1957, Jukov l-a cri­ticat public pe şeful GPU. Dacă, în prima situaţie, în cadru mai restrâns, a făcut re­feriri transparente la „ineficienţa învăţă­mântului politic“ şi l-a acuzat de „in­com­petenţă“, în martie 1957 l-a umilit de-a dreptul, ţinându-l în picioare în faţa unei săli pline ochi cu ofiţeri superiori şi l-a acuzat că este „iresponsabil“, pe motiv că întârziase la respectiva şedinţă. Com­por­tamentul dur al lui Jukov cu sub­or­donaţii săi era legendar (una dintre po­veş­tile care circulau era că îl destituise pe un colonel din Statul Major pentru că era su­praponderal, dovadă pentru mareşal că acesta se eschiva de la exerciţiile fizice obli­gatorii), dar fusese mereu privit mai degrabă cu admiraţie, ca dovadă a in­transigenţei şi hotărârii bărbăteşti spe­ci­fice unui adevărat comandant al Armatei Roşii. În chestiunea cu Jeltov nu părea să fie vorba despre aşa ceva şi, din acel mo­ment, conflictul dintre cei doi a devenit de notorietate.

 

Pe 27 aprilie 1957, CC al PCUS a adoptat Instrucţiunile de organizare ale Par­ti­du­lui Comunist al Uniunii Sovietice în Ar­mată şi Marină. Documentul, fără pre­ce­dent în istoria Armatei Roşii, consfinţea ofi­cial punctul de vedere al lui Jukov: îi con­ferea jurisdicţie deplină asupra or­ga­nis­mului politic al Armatei şi, în spiritul con­ceptului de „comandă unică“, stipula că ofiţerii comandanţi nu mai pot fi criticaţi de lucrătorii politici în şedinţe publice. Se părea că mareşalul câştigase o nouă bă­tă­lie, una mult mai crâncenă decât pe câm­pul de luptă, pentru că era purtată îm­po­triva unor tradiţii vechi şi a unor sen­sibilităţi ale delicatului sistem sovietic. În realitate, obţinuse o victorie à la Pirus şi pierduse deja războiul.

 

Hruşciov semnase documentul doar da­to­rită insistenţelor ministrului Apărării, în ideea că va pune capăt unui conflict care risca să degenereze. Obsesia milităroasă a lui Jukov de a-şi impune punctul de ve­dere cu orice preţ risca să perturbe fra­gi­lul echilibru al puterii de la Kremlin şi îl făcuse deja extrem de suspicios privind intenţiile aliatului său, pe care începuse să-l bănuiască de dorinţa de a obţine mai multă putere prin controlul exclusiv asu­pra Armatei Roşii. Cam acelaşi lucru pe care-l suspectase, mânat de aceeaşi teamă paranoică ereditară a liderilor de la Krem­lin, şi Stalin. Doar că, de data aceasta, Ju­kov chiar era în poziţia de unde ar fi pu­tut să conceapă un astfel de plan ocult.

 

Cum judecăţile de tip paranoic privind planurile viitoare ale „adversarului“ se ba­zează, în bună măsură, pe reinterpretarea unor acţiuni ale sale din trecut, Hruşciov şi-a adus aminte de un episod petrecut după răfuiala cu „grupul antipartinic“. La scurt timp după acest moment, Jukov a fă­cut o vizită la Leningrad. A fost întâm­pi­nat de o mulţime uriaşă, care l-a purtat pe braţe pe „salvatorul oraşului“ până la tribuna oficială. De aici, poate încălzit de efuziunea populară, Jukov s-a lansat într-un atac furibund la adresa lui Kaganovici, Mikoian şi Molotov, cerând ca aceştia să fie nu numai scoşi din CC al PCUS, ci şi ex­cluşi din partid. Era o afirmaţie hazardată, în contradicţie cu tactica paşilor mărunţi hotărâtă de Prezidiu, care prevedea, ca şi în alte cazuri, o perioadă de pregătire a excluderii, cu şedinţe de înfierare, „do­vezi“ privind „complotul“, „indignări“ ale oamenilor muncii, scrisori de con­dam­nare etc. „Prietenii“ mareşalului s-au gră­bit să-i aducă la cunoştinţă lui Hruşciov că aliatul său o luase înaintea hotărârilor CC al PCUS şi chiar a secretarului general.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-1asd.jpg

Mareşalul Gheorghi Konstantinovici Jukov

 

Conştient că are nevoie de sprijinul lui Jukov şi de imensul său capital de ima­gi­ne, Hruşciov a înghiţit afrontul fără să co­menteze, dar acesta a cântărit greu „la do­sar“. La fel de greu a cântărit şi pierderea treptată a sprijinului tuturor celorlalţi li­deri militari de top ai Armatei Roşii. Fie că erau geloşi şi frustraţi de polarizarea ex­cesivă a interesului mediatic asupra con­tribuţiei lui Jukov la victoria finală asupra Germaniei naziste, cu motive oarecum în­dreptăţite (Vasilevski, Rokosovski), fie că erau ostili noului tip de „soldat-poli­ti­cian“ reprezentat de acesta (Ciuikovski), fie că nu-l înghiţeau pur şi simplu (Ko­nev), mareşalii l-au abandonat. Doi dintre ei, Konev şi Ciuikovski, l-au atacat direct şi l-au înfierat în şedinţele de partid ime­diat după înlăturarea sa, iar ceilalţi l-au ocolit până la sfârşitul vieţii.

 

Cert este că, până în octombrie 1957, Ju­kov pierduse deja sprijinul celor pe care se baza puterea sa şi îi transformase în ad­versari. O demonstraţie a faptului că un bun tactician militar nu este neapărat şi un bun strateg politic.

                       

O aterizare forţată

 

Mecanica înlăturării lui Jukov poate fi urmărită pe baza informaţiilor din studiul întocmit la 9 iunie 1959 de experţii CIA. Pe 4 octombrie 1957 mareşalul a părăsit Mos­cova cu destinaţia Belgrad, pentru o vizită de reciprocitate la cea întreprinsă în iunie de către omologul său iugoslav, Ivan Gošnjak. Pe drum a făcut o escală la Ialta, unde l-a vizitat la reşedinţa sa de va­ră pe Hruşciov, aflat în vacanţă. Nu este clar dacă printre subiectele abordate a fi­gurat şi conflictul cu Jeltov, dar este sigur că Hruşciov încă nu se hotărâse asupra mo­dului în care urma să fie gestionată pro­blema. Dovadă - interviul menţionat, acor­dat lui James Reston.

 

Decizia privind îndepărtarea sa din funcţia de ministru al Apărării a fost luată undeva între 7 octombrie, data interviului, şi anun­ţul din 12 octombrie al Agenţiei TASS, privind „prelungirea vizitei“ ma­reşalului cu o călătorie în Albania. Ob­ser­vatorilor occidentali nu le-a scăpat tra­fi­cul intens de la Kremlin în acele zile, chiar dacă, pentru a evita ochii indiscreţi, liderii PCUS şi ai Armatei Roşii au sosit pe rând şi nu au folosit intrările prin­ci­pale. În 16 octombrie, hotărârea de a-l în­depărta pe Jukov din funcţie fusese deja adop­tată. În aceeaşi zi, Steaua Roşie, zia­rul Armatei Roşii, publica un editorial care sublinia rolul partidului în condu­cerea organismului militar.

 

Între timp, Jukov ajunsese în Albania, un­de, conform unor surse din anturaj, nede­conspirate de documentul CIA, intenţiona să rămână doar o singură zi. Pe 19 octom­brie, Comitetul Central al PCUS a emis un comunicat în care critica activitatea minis­trului Apărării pentru modul inadecvat în care conducea pregătirea politică a tru­pelor. Totuşi, numele lui Jukov nu era men­ţionat explicit, dovadă că încă nu se ajunsese la o decizie privind viitorul său. Se poate specula că, informat despre ce i se pregătea la Moscova, Jukov a refuzat de fapt să se întoarcă şi şi-a prelungit cu de la sine putere şederea în Albania, într-o încercare de a forţa mâna lui Hruşciov. Ce este sigur este că a stat mai mult în Al­bania decât în Iugoslavia, şi asta fără vreo motivaţie aparentă.

 

Trebuie că gestul său l-a înfuriat definitiv pe Hruşciov, care, complet atipic, a in­sis­tat să participe la o întrunire a organizaţiei de partid a Districtului Militar al Mos­covei, convocată urgent pentru zilele de 22-24 octombrie 1957. În şedinţa deschisă, secretarul general l-a acuzat direct pe Jukov că a „supraevaluat“ conceptul de „co­mandă unică“, că a insistat pentru îndepărtarea lui Jeltov, că nu a informat Comitetul Central despre activităţile lui şi că le-a interzis subordonaţilor să se plân­gă organelor de partid. A fost semnalul că „era liber la vânătoare“.

 

În acest stadiu, lucrurile încă nu stăteau chiar atât de prost pentru Jukov. Rezoluţia din 2 noiembrie 1957 a Prezidiului CC al PCUS indica intenţia ca el să fie mutat în­tr-o funcţie „conformă cu pregătirea şi sta­tutul său“. Probabil Hruşciov avea în minte acelaşi tip de mazilire precum cea or­chestrată de Stalin, cu trecerea ma­re­şa­lu­lui pe o funcţie decorativă sau trimi­te­rea sa într-un district militar îndepărtat. Până la urmă, nu era vorba de un simplu mi­li­tar, ci de un simbol mediatic uriaş pen­tru URSS, iar scandalul era bine de evi­tat. O opinie care nu era împărtăşită şi de Jukov.

 

Supărat de situaţia în care ajunsese, de acu­zaţiile pe care le considera nedrepte şi amărât de trădarea foştilor săi camarazi, acesta i-a refuzat lui Hruşciov posibilitatea de a-şi „salva faţa“ în ajunul aniversării a 40 de ani de Revoluţia Bolşevică, prin ac­ceptarea unei poziţii inferioare. S-a retras la datcha sa din afara Moscovei şi a re­fuzat orice comunicare.

 

În acest mod a ajuns Gheorghi Kons­tan­tinovici Jukov să fie singurul mareşal al URSS trecut direct în retragere. Nu numai că a fost îndepărtat definitiv din armată, dar i s-a aplicat şi o necruţătoare „ca­ran­tină“, în urma căreia i s-a interzis până şi participarea la orice evenimente publice legate de cel de al doilea război mondial. S-a mers până la omiterea numelui său din istoriile oficiale şi negarea rolului evi­dent pe care l-a avut în câteva bătălii cele­bre. Nici urmaşul lui Hruşciov, Brejnev, nu a manifestat vreo urmă de milă. Abia după ce a acceptat să introducă în me­moriile sale un pasaj despre „colonelul Brej­nev“, pe care, chipurile, l-ar fi în­tâl­nit la Odessa în plină luptă, în timpul răz­boiului, lucrurile s-au îmbunătăţit. Brej­nev era şi el în căutarea titlului de Erou al Uniunii Sovietice, iar Jukov, sătul să fie mar­ginalizat, i-a oferit modesta sa con­tri­buţie. Istoricilor şi ziariştilor li s-a permis din nou să-l caute pe mareşal, iar ultimii ani de viaţă şi i-a petrecut în liniştea ofe­rită de umbra eroului din al doilea război mondial. Dar atât.

 

Adevăratele motive ale căderii lui Jukov au fost dictate de dedicaţia sa pentru pro­fe­sia militară, lipsa de tact politic şi in­tenţia de a-şi asuma prerogativele func­ţiei. Greşeala sa fatală a fost că a uitat, alimentat de propria faimă, regula de aur a Kremlinului: nimeni nu este mai presus de Sistem. Nici măcar cel care a fost de patru ori Erou al Uniunii Sovietice.

 

Citeşte aici prima parte a textului.

TAGS : Mareşalului Jukov Greseli PCUS CC
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
3037
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.