Mai trebuie să ne intereseze politica românească?

Efortul cetățeanului potențial votant de a în­țe­lege ce poate câștiga sau ce riscă să piardă în ur­ma alegerilor parlamentare din acest an, efort care ar trebui să-l ducă spre o decizie, este mult în­greunat de carac­teristicile spa­țiului nostru public. Lă­sând la o parte cla­sa politică, observăm că spațiul public e o adevărată fabrică de neîn­credere: lip­sesc reperele în ter­meni de valori, lipsesc ins­tituții media și lideri de opinie credibili, în schimb vedem cons­tant cum patroni de pre­să și jurnaliști sunt implicați în scandalurile de corupție ale membrilor elitei politico-insti­tuționale din România.

Alegătorul e poftit la urne, dar seamănă mai mult cu cineva parașutat într-o zonă pe care nu o cunoaște, fără hartă și fără să știe ce pe­ricole îl pândesc. Sigur, criza identităților doc­trinare, iar doctrinele ofereau o hartă, nu e spe­cific românească, așa cum nu este nici cri­za de încredere în establishment. Consecințele sunt deja familiare: este lăsat loc liber popu­lismului sau absenteismului.

Totuși, am cădea în diverse capcane dacă am ignora contextul național și ne-am lăsa pla­sați în rând cu democrații consacrate. O cap­cană este aceea de a uita că democratizarea României a rămas întârziată, strâmbă și in­com­pletă. O altă capcană este aceea a re­to­ri­cii „pericolului populist“, retorică ce se con­cen­trează pe efecte, nu pe cauze. Iar cauzele se situează în zona tipului de guvernare pro­pus de elita politico-instituțională de după 1989 și a modului în care es­te azi privită această (pseu­do)­elită de că­tre cetățeanul-(pseu­do)­su­ve­ran.

În acest sens putem observa că sfertul de veac post­co­mu­nist este unul al constantei descreșteri a încrederii în fac­torul politic. În 1989, logica revoluționară punea toată res­ponsabilitatea și toate spe­ranțele în zona politică. Din­colo de clivajul anticomuniști/postcomuniști, toți credeam că politicul știe și poate. Politicul dădea sens lucrurilor și oamenilor. Politicul ofe­rea harta de înțelegere a ceea ce este im­portant. Politicul făcea istoria. În timp, ne-am dat seama că legitimitatea revoluționară per­mi­sese toate imposturile și mai ales că po­liticul fie nu a vrut, fie nu a știut. Dar mai ales s-a instalat impresia că politicul este din ce în ce mai irelevant. Și poate nu este numai o impresie.

Aici trebuie convocată problematica rapor­tu­lui dintre factorii politici interni și cei externi. Am pornit de la o revoluție definită prin erois­mul celor care s-au sacrificat pentru căderea comunismului și iluzia identificării națiunii cu aceștia: românii făcuseră istorie. Am ajuns la o interpretare a momentului 1989, sigur mai apropiată de realitate, care pune accentul pe factorii externi. Așa cum între decembrie ’89 și iunie ’90 am decăzut dramatic în ochii oc­ci­dentalilor, mai lent, dar mai dramatic am decă­zut în propriii noștri ochi. Politicul era și responsabil real, și țap ispășitor ritualic. Ul­tima iluzie în politica internă a murit îm­preu­nă cu Convenția Democratică. Busola co­mu­nism-anticomunism a fost abandonată, apoi deturnată, oricum nu a fost înlocuită cu ade­vă­rat, politica românească devenind ilizibilă.

Dar dacă încrederea în capacitatea clasei po­li­ti­ce de a schimba România se evapora, o lo­gică a vaselor comunicante a instalat dura­bil spe­ranța în afara României. Pentru unii prin plecare, pentru alții prin așteptarea inte­grării. În timp ce oamenii noștri politici se ilu­zionau că decid integrarea, ei deveniseră nu­mai agen­ții unei situații istorice în care nu prea aveau de ales. Asta a făcut ca românii să nu-i cre­di­te­ze pe responsabilii politici cu această reuș­i­tă. Exemplul semnificativ este dat de eșecul din 2004 al lui Adrian Năstase de a utiliza în favoarea sa integrarea euro-atlantică.

După 2007, viața instituțiilor românești a fost bulversată de instabilitatea majorităților par­la­mentare, suspendările președintelui etc. To­tuși, apartenența la UE și NATO a funcționat ca un factor de credibilitate și de stabilitate care compensa criza sistemică internă. La asta se adaugă importanța emigrației în ma­să, ca supapă socială și politică, dar și ca sur­să de finanțare.

UE, NATO, investițiile străine, emigrația apar ca factori de progres independenți de de­cidenții politici, deveniți aparent irelevanți. Dar tocmai când românii adoptaseră mental acest model de a înțelege lumea, lumea a lu­at-o razna. La început, românii au ignorat consecințele crizei financiare, treptat au vă­zut însă pe pielea lor că progresul nu este liniar, că UE nu ne poate decât parțial feri de furtunile globale, mai ales că Uniunea Eu­ropeană e ea însăși în criză.

Credeam că am terminat tranziția. Am des­co­perit că suntem într-o altfel de tranziție, una de adaptare la o lume dereglată. Și asta a fra­gilizat sistemul de referință dominant. Pescui­to­rii în ape tulburi au încercat să profite de situație utilizând discursul naționalist. Rezul­ta­tul alegerilor prezidențiale din 2014 a arătat că neîncrederea în politicienii consacrați nu a scăzut, naționalismul nu a funcționat și că românii privesc tot spre Vest. Dar o privire în care speranța s-a transformat în îngrijorare.

Există însă și cel puțin două consecințe be­nefice ale acestei crize a sistemului de refe­rință: creșterea atenției publice față de eve­nimentele internaționale și înțelegerea fap­tu­lui că integrarea nu face irelevantă calitatea eli­tei politice. Prima consecință duce la creș­te­rea ofertei de informație și analiză a feno­me­ne­lor de la nivel european și global. A doua du­ce la noi forme de implicare civică și pol­i­ti­că. Dar consecințele ambelor nu pot fi văzute imediat. În timp ce consecințele negative ale crizei, de la lipsa de lizibilitate până la proli­fe­rarea discursului populist și naționalist, sunt deja parte a realității în care trăim.