La rece despre politica externă

A devenit un loc comun în România ultimilor ani să critici politica externă a administrației Io­han­nis. Sau Ministerul Afacerilor Externe. Sau pe mi­niștrii de Externe. Reuniunea Anuală a Di­plo­mației ar fi putut fi o bu­nă oca­zie pentru a evalua cei aproa­pe doi ani de mandat pre­zi­den­țial, într-un context ex­tern mult mai complicat de­cât cel cu care s-au con­frun­tat pre­de­cesorii domnului Io­hannis.

Criza declanșată de Rusia, ca­re a anexat Crimeea și desta­bi­lizează estul Ucrainei, chiar dacă a izbucnit în mandatul pre­ședintelui Băsescu, nu doar că nu și-a găsit rezolvarea, ci s-a și com­pli­cat, fragilizând securitatea în regiunea extinsă a Mării Negre. Este meritul noii administrații de la București că a menținut linia politică inau­gurată de fostul președinte, criticând ferm agresivitatea Moscovei, într-o vreme în care multe cancelarii cochetează cu revenirea la business as usual în relația cu Rusia. Con­diționarea ridicării sancțiunilor impuse Rusiei de implementarea obligațiilor asumate prin acor­dul de la Minsk a rămas firul roșu în ra­portarea la războiul din Ucraina.

Criza refugiaților, chiar dacă nu amenință di­rect România, a pus în evidență capacitatea Bu­cureștiului de a gestiona de o manieră eu­ro­peană, fără exerciții retorice inutile, o pro­blemă sensibilă, examen la care unele state ca­re s-au inflamat excesiv n-au obținut notă de trecere. Poate că viitoarele alegeri par­la­men­tare vor consemna creș­te­rea ponderii partidelor ex­tre­mis­te, antiimigrație, trans­ferând pe scena politică emo­țiile stâr­nite pe rețelele so­cia­le.

Brexit-ul a prins pe picior gre­șit multe cancelarii, nu doar europene. Unii s-au grăbit să împingă Marea Britanie pe scări, doar-doar va părăsi mai repede UE. Alții au folosit prilejul pentru a cere res­crie­rea tratatelor europene, subminând tot ce s-a realizat până acum, astfel încât fundațiile Eu­ropei unite să fie recroite. Răspunsul Bu­cu­reștiului a fost să strângă relațiile cu Berlin și Paris, care-și propun o Europă mai unificată, nu mai dezbinată.

Ancorarea fermă a României în parteneriatul strategic cu SUA și în apartenența la Alianța Nord-Atlantică au fost reconfirmate în acești ultimi doi ani, fapt subliniat de președintele Io­hannis în discursul ținut la Reuniunea am­ba­sadorilor, dar și cu alte ocazii.

În dezbaterile publice, adesea i se reproșează președintelui slaba comunicare pe teme de po­litică externă. Numai că aici lucrurile se pa­re că se vor schimba odată cu numirea unui nou purtător de cuvânt și poate cu implicarea mult mai activă a Ministerului Afacerilor Ex­terne, ca­re are multe restanțe la acest ca­pi­tol. Con­si­lierii pe politică externă și afaceri eu­ropene ai președintelui Iohannis, Bogdan Au­rescu și Leonard Orban, ar putea să acopere mai bine ne­voia publicului de informații. Un real ser­vi­ciu ar face opiniei publice, dar și pre­ședintelui Iohannis consilierii Ion Oprișor, Se­bastian Hu­lu­ban și Dudu Ionescu, suplinind lip­sa de con­sis­tență a dezbaterilor pe teme de securitate, mai ales regională. În același timp, este evi­dent faptul că, odată cu noua ad­mi­nistrație, s-a intrat într-o cu totul altă pa­ra­digmă de co­municare, atât președintele Io­han­nis, cât și consilierii săi dovedind un apetit mult mai re­dus pentru dezbateri publice, ce­ea ce este nu doar atipic pentru secolul XXI, ci și pe­ri­cu­los. Cum natura are oroare de vid, lo­cul lor de vec­tori importanți de comunicare va fi preluat de altcineva, facilitând astfel ac­țiunile de de­zin­for­mare și manipulare, într-o perioadă mar­ca­tă de ofensiva propagandistică agresivă a Rusiei.

Discursul președintelui trasează și liniile de ac­țiune prezente și viitoare, deschide noi șan­tie­re sau cere continuarea celor deja existente. Dacă premisele generale sunt corecte, asupra unor detalii planează semne de întrebare. E cel puțin straniu să vezi că un președinte ca­re are mari probleme cu comunicarea pune, în discursul citit, accent pe circulația infor­ma­ției, transparență, reacție rapidă. Să insiști asu­pra faptului că România nu face jocuri ne­transparente și nu folosește dublul limbaj, când nu doar neprietenii, ci chiar partenerii tăi apropiați au dubii privind acțiunile Bu­cu­reș­tiului în Republica Moldova, nu este foarte convingător. Poate să fie foarte bună relația cu SUA, dar orice comentator observă că la 13 septembrie se împlinesc cinci ani de la ul­ti­ma vizită oficială a unui ministru român de Externe la Washington, perioadă neobișnuit de lungă chiar și pentru perioada Ceaușescu. Cu atât mai grav este acest lucru, cu cât se­cretarul de stat Kerry a vizitat de mai multe ori diverse capitale din regiune, dar n-a ajuns niciodată la București, în patru ani de man­dat. E cel puțin exagerat, și contraproductiv, să tot vorbești de la nivelul celei mai im­por­tante funcții a statului român despre „suc­ce­sul nostru“ la Summitul NATO de la Varșovia. Pur și simplu, riști să stârnești zâmbetele omo­logilor și să confirmi public afirmațiile opo­zanților politici care te acuză că nu în­țe­legi nimic din relațiile internaționale. Măcar și pentru viitoarele negocieri în cadrul NATO ar fi bine ca președintele să renunțe la „succesul nostru“ de la Varșovia, dacă vrea să nu șu­bre­zească poziția României. Nu-i nici un succes faptul că ai trimis noi ambasadori, cât despre „profesionalismul“ și „rezistența lor inte­lec­tua­lă“, acestea rămân să fie dovedite. Deo­cam­dată, aceste numiri au fost destul de cri­ti­ca­te, cu argumente sau fără. Sigur că nu se poa­te pune întreaga responsabilitate a nu­mi­ri­lor în sarcina președintelui, premierul și mi­nis­trul de Externe având și ei un rol de jucat. Cred, însă, că este cu totul exagerată afir­ma­ția unor comentatori că avem de-a face cu cel mai slab lot de ambasadori ai României în ca­pitalele im­portante din anii ’50 și până astăzi.