„Doi ș’un sfert“: la ce bun un serviciu secret care protejează infracțiunea?

În mod previzibil, Liviu Dragnea a sărit în apărarea fostului ministru de Interne, Pe­tre Tobă, acuzat de DNA de favorizarea in­fractorului, pe care îl consideră „un ade­vărat profesionist“ și „un tehnocrat“, și nu s-a ab­ți­nut să nu dea o conotație po­litică întregii afaceri, afir­mând că cineva ar avea in­teresul să-și pună propriul om în fruntea MAI pentru a manipula alegerile din iar­nă. Am spus „previzibil“, pentru că era un fapt cu­nos­cut că Petre Tobă e un apropiat al PSD, care l-a și reactivat în funcție după preluarea gu­ver­nării, în 2012, și că făcea parte din „nu­cleul pesedist“ din interiorul Guvernului Cioloș, numirea sa fiind una dintre con­dițiile pentru ca PSD să voteze învestitura cabinetului. Ca întotdeauna, se pare că „profesioniștii“ și „tehnocrații“ sunt buni atât timp cât sunt controlați de PSD. Mai surprinzător este însă că și fostul preșe­dinte Traian Băsescu merge pe aceeași in­ter­pretare politică privind organizarea ale­gerilor. Deși afirmă că nu ar fi vorba de o chestiune politică, Băsescu se contrazice și câteva fraze mai încolo susține că „dacă vorbim de un joc politic în înlăturarea lui Tobă, nu am putea să credem decât că a fost făcut pentru că în timpul lui Tobă nu s-a putut fura“. Este vorba, de­si­gur, despre alegerile locale. Că nu s-ar fi furat la locale nu poate fi un argument în favoarea integrității și competenței minis­trului Tobă, fiind mai degrabă un standard minimal pentru orice ministru de Interne, dar, oricum, întreaga discuție despre ale­geri este complet irelevantă în cazul domnului Tobă.

Deși atât Dragnea, cât și Băsescu mută atenția asu­pra unei pretinse dimen­si­uni politice a cazului Tobă, în realitate este vorba des­pre cu totul altceva: despre corupția din Ministerul de Interne. Mai exact, despre corupța din interiorul De­partamentului de Infor­ma­ții și Protecție Internă, fostă DGIPI, fostă UM 0215, poreclită „doi ș’un sfert“. Bă­sescu susține că procurorul de caz ar fi „slab pregătit“, dar în ce anume constă „slaba pregătire“ nu este clar. Procurorul i-a cerut domnului Tobă accesul la in­for­mații clasificate ale DIPI, iar Tobă a re­fu­zat. Și aici ajungem cu adevărat în miezul problemei.

Având la dispoziție mărturii și indicii, DNA a solicitat declasificarea unor do­cu­mente care țin sau țineau până acum de „bu­cătăria internă“ a DIPI, dar și a ori­cărui alt serviciu secret: fondurile ope­ra­tive. Pe scurt, DNA a aflat că, în loc să uti­li­zeze fondurile operative pentru a com­ba­te criminalitatea, DIPI a aruncat banii pe chermeze și pe cadouri pentru ministrul Oprea. Când DNA a cerut documentele ca­re înregistrau aceste cheltuieli, DIPI și ministrul Tobă au refuzat pe motiv că ar fi fost secrete. Dar, în România, legea in­ter­zice secretizarea documentelor care ar pu­tea constitui proba săvârșirii unei infrac­țiuni. Altfel spus, nu poți ascunde infrac­țiunea sub secretul de stat și orice ten­ta­ti­vă în acest sens reprezintă cel puțin abuz în serviciu. Și, de vreme ce cheltuirea ba­nu­lui public, în special a fondurilor ope­rative, pentru a satisface vanitățile unui parvenit ca Oprea reprezintă în mod clar o infracțiune, DNA are tot dreptul să so­licite documentele incriminante.

Mulți au sărit să avertizeze că se creează un precedent periculos și chiar au fost lan­sate în spațiul public „știri“ alarmante, cum că DNA și-ar fi însușit bazele de date ale DIPI cu rețelele de informatori și ofițeri acoperiți, ceea ce, se sugerează, ar compromite activitatea serviciului. Sin­gu­rul care s-a compromis este însă serviciul secret al Internelor. Bineînțeles că niciun serviciu secret nu poate funcționa dacă DNA controlează cum este finanțată fie­care operațiune secretă din fondurile ope­rative, dar nu despre punerea sub con­tro­lul DNA a operațiunilor secrete este vorba aici, ci despre deturnarea fondurilor ope­rative în interes personal. Cu alte cuvinte, cei care au compromis munca agenților sunt înșiși conducătorii DIPI, care au trans­format serviciul dintr-un de­par­ta­ment de combatere a infracțiunii într-unul de pro­tecție a infracțiunii. După acest moment în care ultimii trei șefi ai DIPI și ultimii doi miniștri de Interne sunt acuzați de fap­te de corupție, credibilitatea și integritatea serviciului secret al Internelor sunt țăn­dări și nu mai pot fi refăcute. Pentru a salv­garda credibilitatea operațiunilor le­gi­time ale DIPI, presupunând că acestea există, serviciul ar trebui desființat și even­tual reînființat pe cu totul alte baze.

Problema este că nimeni din clasa politică nu dorește să ia în mână acest cartof fier­binte și preferă să bată câmpii despre pre­supuse motive politice ale demisiei lui To­bă. Încă de la înființarea sa, în 1990, ser­viciul de informații al Internelor a fost sur­sa unor abuzuri, de la operațiuni ilegale, la scoaterea „convenabilă“ a unor dosare compromițătoare, interceptări ilegale, la tentative de control al justiției, cum a fost în mod evident cazul în dosarul „Curentul și Motorul“. Aceste lucruri s-au întâmplat pentru că în MAI și DIPI domină o cultură a corupției și impunității protejată de po­li­ticienii care au trecut prin fruntea MAI, dar și a guvernelor. DIPI a fost „jucăria“ tu­tu­ror liderilor politici care și-au dorit să con­troleze un serviciu secret și să-l fo­lo­sească în propriile scopuri și, cu timpul, s-a de­gradat până la dezastrul de sub mandatul Ponta-Oprea. De aceea, ar tre­bui salvat ce mai merită salvat și lăsat să moară.