Evadarea unui om norocos

După mărturiile Olgăi Pfeiffer Cunescu¹ şi ale lui Jean Schafhütl², o altă carte vine să în­tregească tabloul deportării minorităţii germane din România (chiar dacă cetăţeni români cu acte în regulă) în Uniunea Sovietică, la sfâr­­şitul celui de-al Doilea Răz­boi Mondial, proces în­ce­put în ianuarie 1945 şi ca­re a afectat cel puţin 75.000 de oameni (30.000 de saşi transilvăneni, 5.000 de şvabi sătmăreni, 33.000 de şvabi bănăţeni şi câteva mii din Vechiul Regat şi Bucureşti). Publicată anul acesta la Edi­tura Nemira, relatarea experienţei în Don­bas (regiune dominată de industria extrac­tivă minieră) a lui Pfaff Hermann, alias Jacques Săndulescu³, înhăţat în ianuarie 1945 pe când avea doar 16 ani, dovedeşte în­că o dată faptul că factorul fizic era esen­ţial pentru supravieţuirea în lagărele so­vietice. Dacă aveai norocul să fii solid şi tâ­năr, dar şi descurcăreţ, puteai să te inte­grezi şi să supravieţuieşti. Cum a fost ca­zul lui Pfaff Hermann, care la începutul ex­perienţei sale sovietice nu a dus-o foar­te rău, pentru că devenise, fără s-o ştie, un adevărat muncitor de şoc pe care şi-l disputau toţi maiştrii şi şefii de mină. Ba chiar şi rusoaicele care munceau în minele ucrainene. Una dintre ele, Katia, reuşeşte să-l facă să-şi piardă virginitatea!

Spre lauda lui, tânărul Hermann, în ciuda ofertelor pe care le-a avut de a se sovietiza (adică a se că­sători cu o cetăţeancă ono­ra­bi­lă din zonă), a refuzat, dorind să re­vină acasă, la Braşov şi Râşnov. Ex­pe­rien­ţa însă nu a fost deloc uşoară, căci ori­cum ai lua-o, numai plăcut nu este să mun­ceşti într-o mină, mai ales într-una so­vietică, în care accidentele de muncă erau frec­ven­te. Ca în toate celelalte măr­tu­rii, şi în aceas­ta se observă cu uşurinţă că regimul alimentar era unul inuman şi cri­minal, în parte şi pentru că întreaga Uni­une Sovie­ti­că, după 1945, cunoştea foame­tea (în fapt, o revenire la ea), având în ve­dere con­se­cin­ţele devastărilor produse de răz­boi. Her­mann reuşea să-şi supli­men­te­ze regi­mul alimentar fiind muncitor sta­hanovist plăcut şi de colegii săi de muncă sovietici. Principala lui preocupare era, ca în cazul tuturor deţinuţilor, procurarea hra­­nei, ca­re era „de obicei mult mai bună vara şi toamna decât iarna, ceea ce nu ne dădea prea multe şanse de sup­ra­vie­ţuire“. În timpul celei de a doua ierni, a împărţit cu co­legul său de muncă şi o cap­tură pre­ţi­oa­să: grăsunul câine al coman­dan­tului la­gărului, care a fost rapid omo­rât, tranşat, jupuit şi mâncat (aceeaşi ex­pe­rienţă o re­la­ta şi americanul John Noble într-un lagăr din uriaşa regiune car­bo­ni­fe­ră nordică a Vorkutei, precum şi Varlam Şa­lamov în celebrele sale Povestiri din Ko­lîma).

Colegii lui de muncă, civilii sovietici, au fost mai degrabă omenoşi şi nu au ezitat să îl invite la ei acasă, unde l-au hrănit, el legând adevărate relaţii de prietenie cu superiorii săi (cu căpitanul care co­man­da lagărul sau cu in­gi­nerul responsabil cu una dintre nenumăratele mine din zonă). În stilul său sim­plu, el mărturiseşte: „O mul­ţi­me de prizonieri sim­ţeau doar ură când vorbeau des­pre orice avea legătură cu Rusia. Dar nu aveau drep­tate. Ruşii erau oameni ca oricare alţii. Erau şi buni, şi răi printre ei“. A lucrat şi alături de soldaţi ai Armatei Roşii care fuseseră luaţi prizonieri de germani în timpul războiului şi care supravieţuiseră durei captivităţi naziste doar pentru a fi trimişi în Gulag de Stalin, unii ajungând şi în minele din Donbas. „Mulţi trăiau o mare durere, ceea ce era de înţeles. Prea puţini erau încă plini de viaţă, fericiţi că se terminase războiul. Altora nu le păsa nici de una, nici de alta.“

Prăbuşirea lor era de înţeles, supravieţuind unui război atât de necruţător, ei se aşteptau să-şi re­vadă familiile, nu să se scufunde în Gulag, dar se presupunea că sunt infestaţi cu vi­rusul imperialist. „Deşi foştii soldaţi erau ruşi şi erau mai bine hrăniţi şi mai bine trataţi decât prizonierii, ei încă sufereau din cauza constrângerii şi a durităţii celor opt ore de muncă pe zi de la Mina 28. Se vedea pe feţele şi trupurile lor. Nu­mai localnicii, băştinaşii din Donbas, pă­reau să fie capabili să reziste ritmului şi condiţiilor de muncă brutale. Suferinţa îşi punea amprenta şi pe ei, dar toţi erau obişnuiţi cu astfel de privaţiuni, fiindcă şi taţii, şi bunicii lor trăiseră în acelaşi fel. Singurele mijloace de trai pentru aceşti oameni erau cele din minele de cărbuni. Un bărbat în vârstă de treizeci şi cinci de ani arăta ca de cincizeci şi cinci.“

În afara condiţiilor grele de muncă, exista şi bestialitatea clasică a Gulagului, re­pre­zentată de un gardian care, din exces de zel, a tras în el, rănindu-l serios, apoi bă­tân­du-l cu bestialitate, fiind salvat doar de in­tervenţia căpitanului, care, destul de ati­pic pentru sistemul represiv sovietic, a lu­at apărarea deţinutului, pedepsindu-l pe gardian (adică în mod tradiţional ru­sesc, dân­du-i o bătaie soră cu moartea) şi aran­jând transferul acestuia în altă parte. Dar probabil tot acest tratament pre­fe­renţial se explică prin faptul că minele aveau ma­re nevoie de muncitori harnici, având în vedere că toată această elită lo­cală de­pin­dea de realizarea şi depăşirea pro­ducţiei de cărbune. Fără aceasta, si­tua­ţia ei pri­vi­le­giată era ameninţată, riscând să ajungă şi ea în Gulag. În plus, mulţi dintre de­ţi­nu­ţii germani din România erau orăşeni deloc deprinşi cu munca fizică, în rândul acestora şi rata mortalităţii fiind extrem de ridicată.

Precum în toate lagărele din Gu­lag, şi în cel unde a stat Her­mann se practica în apropierea venirii teribilei ierni ruseşti ace­laşi obicei: fiecare deţinut era obligat ca la întoarcerea din mină să aducă o bucată (cât mai mare) de cărbune pen­tru sobele din barăci. Una dintre corvezile la care erau puşi deţinuţii mai puternici era aceea de săpa gropi pentru cei morţi, iar în timpul iernii, când şi numărul mor­ţilor creştea vertiginos, aceasta nu era de­loc o treabă uşoară, solul fiind îngheţat boc­nă. Munca din minele sovietice era ex­trem de riscantă: după doi ani de lagăr Pfaff Hermann a fost îngropat de viu într-o galerie a minei unde lucra, fiind salvat după patru ore, timp în care a fost imo­bilizat de stâncile care se prăvăliseră. A fost trimis de urgenţă la spital, fiind inter­nat cu mari probleme la picioarele rănite de bolovani. Spitalul era salvator şi în Don­bas, nu numai la Vorkuta sau Kolîma.

Chiar dacă el a nutrit tot timpul dorinţa de a evada, posibilitatea reală ca doctorul ce îl îngrijea să-i amputeze picioarele l-a forţat să acţioneze. Evadarea în Gulag nu era neapărat imposibilă, paza era deseori laxă, însă distanţele mari, lipsa hranei şi vremea foarte dură zădărniceau de regulă cele mai multe tentative. Alta era situaţia când deţinutul avusese marele noroc să fie alocat vreunui lagăr din partea euro­peană a Uniunii Sovietice și aceasta mai ales după 1945, având în vedere uriaşul efort de reconstrucţie necesar.

Tânărul, dar de acum experi­men­tatul Hermann şi-a dat seama că singura şansă de a evada în plină iarnă era să se strecoare într-una dintre nenumăratale garnituri ca­re transportau cărbunele ucrainean spre vest, inclusiv în noile teritorii ocupate de Armata Roşie. Cu cuțitul la os (la propriu) s-a aventurat, reuşind să ajungă ascuns în trenuri, ajutat din când în când cu hrană şi sfaturi de lucrători feroviari inimoşi, care puteau să-l denunţe cu uşurinţă, pâ­nă în Germania de Est, ocupată de sovie­tici. Cu mult noroc, a fost tratat de un medic neamţ care i-a aranjat trecerea în par­tea occidentală. Ajungând în partea ves­tică a Germaniei, i-a uimit pe călătorii care aşteptau într-o gară prin murdăria şi hainele zdrenţăroase pe care le purta, fi­ind trimis într-un centru al Crucii Roşii, mort de foame. „Nu-mi puteam opri ne­voia de a mânca din ce în ce mai repede, înainte ca cineva să-mi ia farfuria din faţă. Odată ce mâncarea este în stomac, în mod sigur nimeni nu ţi-o mai poate lua.“ La Hanovra, care era în zona en­gle­ză, a fost cercetat cu neîncredere de mi­litarii britanici, care nu erau deloc siguri că evadarea lui era reală, bănuindu-l pro­babil că ar fi spion sovietic. Interpreţi au fost doi militari români care fuseseră luaţi prizonieri de nemţi şi aşteptau să fie re­pa­triaţi în România. Slăbit şi cu picioarele infectate, respins de un spital american care l-a trimis într-o tabără de refugiaţi (nu avea acte), a leşinat pe drumul către lagărul de lângă Bremen. Fiind descoperit la timp, a fost salvat. Medicul german i-a spus: „nu pot înţelege cum ai su­pra­vie­ţuit. Constituţia ta sfidează legile me­di­cale“. În acest loc a primit vestea de la pă­rinţi că sora lui, cu doi ani mai mare, fusese ridicată la câteva săptămâni după el şi murise în acea primă iarnă foarte du­ră (1945/’46) la 50 de kilometri de lagărul unde era el. În 1949, după doi ani, a reușit să emigreze în Canada, devenind boxer de categorie grea, cunoscând succesul. În 1955 a fost recrutatat în Armata Ame­ri­ca­nă, re­locat în Europa şi a continuat să co­res­pon­deze cu tatăl său, pe care însă nu l-a mai re­văzut niciodată (de frica auto­ri­tă­ţilor co­muniste române, nu a revenit în ţară până la jumătatea anilor ’60), dar a avut o via­ţă fericită (jucând chiar şi în câteva filme, având un bar faimos de jazz). Averea fa­mi­liei fusese confiscată, iar cei doi părinţi distruşi, putând păstra doar două camere din casa lor mare, în celelalte camere fi­ind instalaţi chiriaşi ai statului comunist, una dintre metodele comuniste de a dis­tru­ge burghezia ro­mâ­neas­că. Odată cu ti­mi­da destindere, a reu­şit să revină în Ro­mâ­nia regulat pentru a-şi revedea mama, după 22 de ani. În 1999 a vi­zi­tat şi Don­ba­sul, un­de totul era schimbat, în­să s-a reî­n­tâl­nit cu câteva localnice care îl ajutaseră în acele vremuri grele, în­tor­cân­du-le bu­nă­­ta­tea,­ având în vedere pen­siile de 10 do­lari pe care le asigura statul ucrainean.

Destinul lui Hermann este cu adevărat o expresie perfectă a celebrei poveşti ame­ri­ca­ne cu obligatoriul final fericit, ceea ce nu a fost cazul pentru milioane de alţi oa­meni care au pierit fără urme în bezna Gulagului sovietic. //

Note

1. Olga Pfeiffer Cunescu, O călătorie gratuită. Români în Gulagul sovietic, Editura Vremea, Bucureşti, 2003.

2. Jean Schafhütl, Anii pierduţi. Amintirile unui arhitect deportat în URSS, Editura Vremea, Bucureşti, 2015.

3. Am ales să folosim numele lui real, şi nu pe cel româno-americanizat adoptat pentru a se integra mai uşor în societatea americană care, după 1945, nu deborda de entuziasm auzind nume cu rezonanțe germane.