De același autor
Oraşul Makó
Nu departe de graniţa dintre Ungaria şi România. Zi de duminică, toate magazinele închise, cu excepţia unui mic nonstop cu cele strict necesare traiului. Am trecut de zeci de ori prin acest oraş de-a lungul timpului, cu autocarul sau maşina personală, niciodată nu am avut timp suficient pentru a-l vizita. Profit de cele câteva ore pe care le am la dispoziţie în drumul meu către Occident.
La fel ca în toată Europa de Est post-1989, se simte că şi acest orăşel a pierdut un „ceva“ greu de definit: locuri de muncă, populaţia care a emigrat sau a îmbătrânit, un fel de suflu vital, ambiguu şi necesar în acelaşi timp. Cartiere de case mari, bine aşezate, bine întreţinute. Flori, multe flori. Din Centrul Turistic al Oraşului (funcţional, deschis chiar şi în acea zi de duminică) aflu faptul că Makó a cucerit mai mulţi ani de-a rândul titlul de cel mai înflorit oraș („plin cu flori“ cred că ar descrie mai exact situaţia) al Ungariei. Primesc pliante, informaţii pertinente şi cărţi poştale gratuite. Orice comparaţie cu centrele de informaţie turistică din România unde s-au tocat aiurea bani europeni nu-şi are sensul. Sună banal, dar am încă o dată dovada că maghiarii aparţin mental şi spaţial unui alt spaţiu de civilizaţie, central-europeană. Obligat prin forţa lucrurilor să trăiesc în ombilicul Balcanilor numit Bucureşti, descopăr (amestec de stupoare, plăcere şi multă mâhnire) cum trotuarele sunt pentru pietoni, străzile pentru maşini, iar pistele ciclabile pentru biciclete. Mai văd pe faţadele caselor atent restaurate vechile, minunatele ferestre de lemn. Și nici nu sunt îmbrăcate în polistirenul care rade orice detalii de arhitectură. De unde vine oare acest val al termopanizării cu orice preţ care a cuprins ţara mea, România, dar nu şi alte ţări vecine, cu care (eventual) ne putem compara? Din dorinţa de schimbare cu orice preţ? Din vechea tendinţă de „primenire“, specifică societăților rurale de altădată? Nu ştiu, dar parcă tranziţia post-1989 spre un „altceva“ a fost mai puţin feroce, spaţiul public mai puţin mutilat decât în România.
Dar de ce oare am tot timpul tendinţa să compar totul cu ţara mea? Poate din cauză că în Ungaria simţi alteritatea lingvistică absolută, datorită limbii imposibil de înţeles şi de vorbit. Excelent exerciţiu pentru oricine vrea să înţeleagă comunicarea dintre oameni. Pensiunea care mă găzduieşte pentru o noapte are un excelent raport calitate-preţ. Nimic în plus, nimic în minus. Nu ţuiculiţă de „bine aţi venit“, nu cartoane cu interdicţii sau proprietari curioşi. Poate că nu întâmplător, din cele patru maşini parcate în curtea pensiunii, două erau din România.
Hegyeshalom. Graniţa ungaro-austriacă
Blocaj monstruos la vama dintre Ungaria şi Austria. Coadă de maşini întinsă pe kilometri întregi. Control de paşapoarte la graniţa austriacă, efect al crizei refugiaţilor. La un moment dat, nervii cedează şi din ce în ce mai multe maşini împrumută banda de urgenţă din dreapta. Apare deci un efect de dop – sau cum se va numi el în limbajul planificatorilor de trafic –, iar timpul de aşteptare se măreşte. Nu ştiu de ce, mă încearcă un straniu sentiment de satisfacţie, din categoria „să moară şi capra vecinului“. Doar că, de data aceasta, „vecinii“ sunt nemţi, austrieci, francezi şi alte naţii mai „spălate“ ale Europei, închişi în maşinile lor luxoase. Cozile de kilometri şi ore lungi, interminabile, de aşteptare din vama Nădlac, pe care le-am trăit de multe ori ca student la sfârşitul anilor 1990, s-au mutat acum mai spre Vest, pentru că Istoria s-a jucat iarăşi cu zarurile.
La un moment dat, nervii cedează şi un Mercedes începe să se certe cu un BMW care forţase banda de urgenţă. Mai bine spus, proprietarul neamţ al Mercedesului începe să se certe cu austriacul din BMW. Vorbe grele, mitraliate scurt într-o limbă germană de comandă. Maşinile se jenează una pe alta, sunt aliniate milimetric, apoi iarăşi distanţate, cu scrâşnete de frâne şi de dinţi. Uşi trântite, pumni fluturaţi în aer. Multă violenţă reală şi sublimată. Certurile din trafic din Bucureşti par brusc mai suportabile după acest episod. Capra europeană a vecinilor noştri de la Vest a luat-o razna, de la prea multă căldură, prea multă aşteptare, prea mulţi migranţi...
Undeva, într-o parcare de pe autostrada A1, Austria
Am mai avut ocazia să scriu de-a lungul vremii despre parcările înşirate de-a lungul marilor autostrăzi care străbat Europa, la fel ca sistemul circulator în organismul uman. În general, este vorba de o staţie de benzină a unei firme recunoscute, dublată de un magazin. Se mai adaugă la acestea două un restaurant (uneori surprinzător de bun şi gastronomic, dar cu preţuri destul de pipărate), locuri de joacă pentru copii. Întotdeauna am fost impresionat de amestecul de limbi, rase, obiceiuri, comportamente care poate fi întâlnit în astfel de locuri. Sticlele goale de apă minerală, de diferite forme şi culori, resturile de ţigări, de ambalaje de dulciuri şi ciocolată inscripţionate în toate limbile continentului, ce-şi dorm somnul de veci în containere, mi s-au părut a fi o mai bună imagine şi prezentare a Europei, pur şi simplu, decât insipidele pliante publicitare gratuite de diverse instituţii şi antene legate de Bruxelles.
Coadă de maşini la graniţa dintre Ungaria şi Austria
Și aici, diferenţele dintre Estul şi Vestul continentului sunt pregnante şi vizibile. Șoferii din Est dorm pe unde apucă, prăbuşiţi pe pături, sub copacii cu umbra rară, pe bănci. Oboseala extremă, a zecilor de ore petrecute la volan sau pe scaunele autocarelor. Oboseală în care uiţi de tine şi dormi oriunde şi oricum, oboseala gărilor, a tranşeelor de pe front, a marilor examene ale vieţii. Șoferii din Vestul Europei au timp (şi bani) să savureze o cafea, să mănânce ceva lejer la restaurantele amintite mai sus, să discute. Pentru ei distanţele sunt mai scurte, oricum, nu vin din extremul Est al Europei. Nu încerc să trasez distincţii imaginare între europeni, ele chiar există acolo, pe teren, şi oricine a trăit aceste experienţe le poate confirma. Cel mai mult atrag atenţia familiile orientale (turci, kurzi, sirieni, irakieni) care se întorc în Germania, mai ales, din vacanţele petrecute acasă. În marea majoritate, călătoresc cu furgonete gen Mercedes Vito, amenajate pentru drum lung, cu un fel de laviţe transversale, bucătărie de voiaj. Patru sau cinci femei, înveşmântate în negru, prepară ceai cu ajutorul unor primusuri pe benzină, în ceainice spectaculoase, cu gâtul lung şi contorsionat, ca de lebădă. Focul domestic, al familiei, se deplasează odată cu ei. Numai că „familia“, în unele cazuri, era clar formată din patru neveste şi un soţ. Cum se împacă oare acest fapt cu Codul Civil german? O întrebare la care nu aştept un răspuns, dar care nu încetează să-mi producă un fel de amară resemnare, cu privire la „toleranţa“ europeană. Femeile nu poartă burqa integrală, dar oare cum fac să reziste aşa, vălurite în negru, sub soarele de 34 grade Celsius la umbră?
Mai sunt şi excepţii de la regulă, de pildă o furgonetă cu număr de Italia, plină şi ea cu neveste. Proprietarul, un bărbat scund de înălţime, spre 50 de ani, cu barbă rară şi lunguţă, cam de un cot, deschide uşa culisantă a maşinii. Se uită în stânga şi-n dreapta, pentru a se asigura că nimeni nu atentează la comorile sale. Din maşină sare grăbit un grup de cinci-şase femei, complet vălurite, nu li se vedea nici măcar vârful nasului, la propriu. Se grăbesc spre toaletele din parcare. Pentru ca acoperirea să fie completă, două dintre ele poartă ochelari negri. La final coboară şi bijuteria haremului, o tânără de 15-16 ani, sub privirile mai blânde parcă ale mărunţelului bărbos. Nu-mi dau seama dacă şi ea este o soţie sau fiică a celor dinainte. Doar că ea reprezintă o excepţie de la regulă: pentru a-şi acoperi faţa, poartă un fel de mască mare de praf, albă, care contrastează cu negrul din restul hainelor sale. O imagine suprarealistă, care mă urmăreşte chiar şi acum, când scriu aceste rânduri. Nu încerc nici să fiu ironic, nici să distorsionez realitatea. Descriu doar ceea ce am văzut, o altă faţă a Europei de mâine.
Sanitarii Europei. Aripile de înger
Iarăşi, parcare, undeva prin Tirol, Austria. Nu ştiu de ce, am o stranie simpatie pentru cei care transportă maşini second-hand spre Est, aceşti adevăraţi „sanitari“ ai Europei. Dar ce spun eu, maşini? Mai nou, am văzut pe o platformă înmatriculată în Bulgaria un autobuz de mici dimensiuni, adus din Suedia către alte zări mai calde şi, desigur, mai pline de praf. Sau maşini de tuns iarba, multicolore, ATV-uri şi scutere, motocoase, biciclete, triciclete, motorete. Proprietarii „biznisului“ sunt arşi de soare, transpiraţi, cu tricouri uzate şi, ca toţi traficanţii din istoria omenirii, par să ştie mai multe despre lume şi viaţă decât tot corpul profesoral de filosofie al unei universităţi reputate.
Mă opresc să mănânc şi mă apropii de un grup de astfel de sanitari second-hand, originari din România. Le cer o informaţie legată de plata unei amenzi din Ungaria, discuţia se încheagă uşor, firesc. Unul dintre ei prăjeşte ouă ochiuri într-o tigaie unsuroasă, deasupra unei butelii „poloneze“ de voiaj, roşii, la fel ca cele vândute pe litoral în anii 1980. Ceilalţi fumează, beau bere, se apropie noaptea, odihna. Somnul, în sfârşit. La un moment dat, apare de niciunde un fel de satelit artificial al asfaltului, un Lamborghini-Ferrari-Maserati-Bugatti (în fine, ași din zona înaltă a stratosferei auto). Maşina, cu număr de Germania, se opreşte sec în faţa restaurantului din parcare. Este suficient de aproape pentru a vedea cum coboară din ea un bărbat înalt, spelb, subţire, cu o vârstă incertă, ce putea merge de la 50 la 75 de ani, bine conservat în Europa untului. Dar ceea ce ne impresionează pe toţi sunt uşile escamotabile, care se deschid în sus, ridicându-se deasupra maşinii. Sanitarul meu second-hand uită de ouăle din tigaie, se întoarce către noi şi spune cu un glas pierdut, admirativ: „astea nu sunt uşi, sunt aripi de înger“. Cei din jur dau din cap, aprobativ.
Aşteptând ca şi alţi îngeri să coboare printre noi, mai apuc să văd înainte de căderea completă a nopţii doi refugiaţi. Nici ei nu ştiu de unde au apărut, dar e clar că au de gând să urce într-unul dintre camioanele staţionate pentru noapte într-o altă parcare, situată puţin mai departe. Sunt slabi, ca două umbre. Singura lor avere se găseşte într-o sacoşă de plastic, de supermarket: nişte haine, o sticlă cu apă şi ceva nedefinit de mâncare. Imposibil de ghicit de unde vin. Îi salut dând uşor din cap, salută şi ei, la fel de discret. Le ofer nişte fructe, mere, le iau grăbit şi dispar la fel de discret precum au venit, aruncând priviri precaute în jur. Da, şi ei vor fi viitorul Europei, sunt sigur de acest lucru. Noaptea s-a instalat pe autostradă, nu se mai aude decât zgomotul constant al traficului şi bâzâitul gros al compresoarelor de la instalaţiile de răcire ale TIR-urilor. Nimeni nu poate opri Dunărea cu mâna goală. Nici Tigrul sau Eufratul.