De același autor
Declarațiile recente ale ambasadorului Statelor Unite în Republica Moldova, Jim Pettit, referitoare la posibilitatea unirii cu România au stârnit reacții dure de ambele maluri ale Prutului, dar, oricât de cinic poate părea, Moldova are nevoie acum de astfel de mesaje pentru a-și putea păstra parcursul proeuropean. Perspectiva alegerilor prezidențiale din 30 octombrie, lipsa unor candidați cu un profil puternic, fragmentarea voturilor, dar și poziționarea pe primul loc în preferințele electoratului a unui candidat prorus, socialistul Igor Dodon, le impune partenerilor Republicii Moldova o abordare cu sânge rece a celor mai importante teme de pe agenda publică a societății.
Diavolul se ascunde în sondaje
Realitatea este că astăzi subiectul unirii cu România nu are parte de un mare suport popular dincolo de Prut, doar 17,3% dintre cetățenii moldoveni ar vota pentru unire și 66,1% ar vota împotriva ei. La fel stau lucrurile și când vine vorba despre ce cred moldovenii că este cea mai bună soluție pentru securitatea țării lor, doar 11,4% optează pentru aderarea la NATO, 58,3% cred că cea mai bună soluție este neutralitatea, iar 18% optează pentru aderarea la Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (din care fac parte Federația Rusă şi câteva țări postsovietice). Și când vine vorba despre aderarea la Uniunea Europeană societatea este foarte polarizată, 41,3% dintre moldoveni ar vota pentru, iar 41,2% ar vota împotrivă, asta în timp ce pentru aderarea la Uniunea Vamală Eurasiatică (formată din Federația Rusă, Belarus și Kazahstan) ar vota 52,7%, iar împotriva ei, 31,7%. O privire pragmatică chiar și numai la aceste cifre ar trebui să facă declarațiile ambasadorului Jim Pettit mult mai ușor de înțeles, ceea ce nu înseamnă că reacțiile publice pe care acestea le-au generat la Chișinău și București nu au fost unele corecte și chiar necesare.
Coincidenţe sau realpolitik?
De altfel, coincidență sau, mai de grabă, nu, la câteva zile după declarațiile ambasadorului Jim Pettit, președintele autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene, Evgheni Șevciuk, semnează un decret de punere în aplicare a referendumului din 2006, nerecunoscut, însă, de nimeni, prin care 97% dintre locuitorii regiunii se pronunțaseră pentru unirea cu Federația Rusă. Decizia are, negreșit, și o importantă miză politică internă, Evgheni Șevciuk se pregătește de pseudo-alegerile prezidențiale care vor avea loc la 11 decembrie în Transnistria, și pe care le explică atât de bine istoricul Cosmin Popa într-o analiză publicată zilele trecute. Cu toate acestea, aducerea pe tapet a referendumului de unire cu Rusia apare mai mult ca o carte pe care Moscova o joacă în perspectiva alegerilor prezidențiale din Republica Moldova. Asta pare să ne spună și momentul ales de ambasadorul Jim Pettit pentru declarațiile sale, puse chiar și în contextul aniversării independenței Republicii Moldova. Moldovenii au un mare atașament pentru unitatea națională a țării lor, or, subiectul autonomiei Transnistriei este o carte de jucat pentru adversarii unirii Moldovei cu România. Candidatul cu cele mai mari șanse la câștigarea președinției Republicii Moldova, Igor Dodon, președintele Partidului Socialiștilor din Republica Moldova, un prorus declarat și un antiunionist și mai convins, are o bună temă de campanie în subiectul unirii cu România sau, mai bine spus, în amenințarea unirii cu România și perspectiva dezintegrării statului moldovean. De altfel, mesajul este clar expus într-o campanie demarată de acesta și care anunță, fără urmă de tăgadă, „Jandarmul român nu va fi la noi stăpân!“.
Președintele autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene, Evgheni Șevciuk
Privind în ansamblu, tocmai pentru că unirea Transnistriei cu Federația Rusă nu este astăzi în favoarea nimănui, nici măcar a Moscovei, readucerea pe tapet a acestui subiect arată mai mult ca un plan construit în laboratoarele de la Kremlin pus la cale pentru a-i contura lui Igor Dodon profilul cavalerului pe cal alb. Un cavaler care, așa cum ne va demonstra în campania electorală, va apăra integritatea teritorială a micuței țări moldovenești la care râvnesc cu aceeași poftă imperialistă și România, și Federația Rusă. Construirea acestui dublu pericol, care nu poate decât să regăsească o largă susținere populară, și în rândul unioniștilor, și al antiunioniștilor, și al prorușilor, și al antirușilor, își găsește cel mai mare beneficiar în candidatura lui Igor Dodon. Or, nimic nu poate fi mai simplu, construirea unui pericol și prezentarea unui salvator este, poate, cea mai folosită strategie de campanie peste tot în lume. În Republica Moldova, ingredientele realității fac acest scenariu cel mai plauzibil pentru un candidat cu profilul și background-ul lui Igor Dodon, un lucru pe care l-au înțeles, se pare, atât experții din cancelaria de la Moscova, cât și cei din cancelaria de la Washington. Să sperăm că și cei de la București.