I-a oferit România lui François Hollande mai mult decât a primit?

„A fi european înseamnă, totodată, reguli de joc corecte: Asta înseamnă că muncitorii ar trebui să primească aceleași salarii pentru aceeași muncă în același loc. Aceasta este o chestiune de justiție socială. De aceea Comisia susține propunerea referitoare la Directiva privind muncitorii detașați. Piața internă nu este un loc unde muncitorii est-europeni să fie exploatați sau să fie supuși unor standarde sociale inferioare. Europa nu este Vestul Sălbatic, ci o economie socială de piață”.

Cine citește aceste cuvinte și nu are idee despre ce este vorba, ar zice că Juncker moare de grija muncitorilor est-europeni „exploatați” de corporatiști nemiloși din Occident. În realitate lucrurile stau exact pe dos. Profitând de diferențele mari de salarizare dintre statele din Vestul și Estul Europei, de libera circulație a forței de muncă și de o directivă europeană ce datează dinaintea aderării statelor din Est la UE, companiile din Occident au descoperit că pot detașa muncitori din Est pe care să-i plătească la nivelul minim din țara de destinație și cu contribuțiile sociale din țara de origine. În scurt timp, șantierele din Vest s-au umplut de muncitori din Polonia, România sau Bulgaria în vreme ce lucrătorii autohtoni s-au văzut în imposibilitatea de a găsi un loc de muncă. Fenomenul a luat o amploare suficient de mare încât politicienii de la stânga la dreapta din Franța, Germania sau Belgia, au denunțat ceea ce au numit „dumpingul social” și „fraudele„ practicate de companiile occidentale și au cerut modificarea directivei amintite.

În martie, comisarul european pentru Muncă, Marianne Thyssen, a propus modificarea directivei în sensul „apărat” de Juncker. Franța nu a fost însă mulțumită, pentru că vinerea trecută, ministrul francez al Muncii,  Myriam El Khomri, s-a dus la Bruxelles pentru a o convige pe doamna Thyssen să întărească directiva cu măsuri încă și mai restrictive privind accesul muncitorilor din Est pe piața muncii din Vest. Pentru că, dincolo de verbiajul despre „dreptate socială” și „exploatare”, modificarea directivei este o măsură care restricționează accesul muncitorilor din Est pe piața occidentală pentru a proteja beneficiile sociale ridicate ale lucrătorilor vestici și, prin urmare, este în esență, o măsură protecționistă, care afectează zeci, dacă nu sute de mii de muncitori din estul Europei, inclusiv din România.

Cum chestiunea muncitorilor detașați este un subiect politic fierbinte, ea s-a aflat, fără îndoială, pe agenda discuțiilor dintre președinții Iohannis și Hollande. Dacă Hollande s-a pronunțat ferm la București asupra modificării directivei, Iohannis a preferat să nu se pronunțe, deși România ca și celelalte state din Est care au înțeles exact natura protecționistă a modificărilor avute în vedere s-a opus până acum acesteia. Una din soluțiile pentru a preveni acest import de forță de muncă ieftină îl constituie investițiile în țările de origine. Fabrica de elicopere de la Ghimbav este una din aceste investiții binevenite care pot dezvolta economia pe orizontală, dar este prea puțin. Iohannis are o datorie morală față de diaspora și de aceea ar trebui să preseze pentru angajamente ferme de investiții franceze în România și vorbim de investiții reale care crează locuri de muncă reale, nu vânzarea de monopoluri precum Apa Nova sau Distrigaz, pentru că am văzut unde duce asta. În mod evident, Franța, Germania și celelalte state „de destinație” au parte de susținerea Comisiei Juncker și, de aceea, România, Polonia și statele „de origine” vor trebui să ceară la schimb, angajamente de investiții care să convingă muncitorii români că merită să rămână acasă.

Armata europeană

Acesta pare să fi fost cel de-al doilea obiectiv cu care Hollande a venit la București. Să îl convingă pe Iohannis să accepte proiectul apărării europene cu un cartier general comun, așa cum a fost el gândit de șefa serviciului Extern, Federica Mogherini, și cum a fost prezentat Juncker. Și în acest dosar Iohannis avea puțin spațiu de manevră, în condițiile în care pare să existe un acord cvasi-unanim (nici măcar Polonia nu s-a opus) la nivel european și a subliniat corect că România este de acord sub condiția ca inițiativa să nu se “suprapună” peste structurile NATO și să fie complementare acestora. Dar și aici, există mai multe lucruri de cerut. Apărarea Europeană conține, drept una din componente, investiții masive în industria de apărare europeană. Or, industria de apărare românească este muribundă și are nevoie disperată de investiții. Elicopterele Airbus de la Ghimbav nu sunt suficiente. O „distribuție echitabilă” a poverii militare între statele membre ar trebui să se poată converti într-o distribuție pe măsură a investițiilor în industria militară. Nici în această chestiune nu știm ca președintele Iohannis să se fi pronunțat în discuțiile cu François Hollande.

Hollande, înșelător în chestiunea Schengen

În declarația făcută la Palatul Cotroceni, Hollande a afirmat că „România s-a dotat prin Programul PNR (Passenger Name Record) pentru controlul circulaţiei persoanelor care tranzitează prin aeroporturi şi s-a dotat cu o astfel de structură importantă pentru securitatea noastră. Pentru noi este un punct esenţial în lupta împotriva terorismului, de aceea discuţiile trebuie purtate la Bruxelles pentru a vedea cum pot aduce aeroporturile române o contribuţie în Spaţiul Schengen prin eficacitatea lor.”

Această afirmație este factual falsă și lipsită de onestitate, pentru că nu există nici un fel de „discuții care trebuie purtate la Bruxelles” în privința aducerii aeroporturilor românești în spațiul Schengen. România îndeplinește condițiile tehnice de aderare la Schengen de ani buni și asupra acestei chestiuni este de acord chiar și Comisia Juncker care susține aderarea României. Singurul obstacol în calea aderării României este cel politic, iar dintre cele patru state care se opun - Franța, Finlanda, Germania și Olanda - Franța a fost cel mai vocal. Din acest punct de vedere, aderarea la Schengen este obiectivul cel mai ușor de obținut pentru că nu presupune altceva decât acceptul politic al Parisului, urmat de celelalte patru capitale. Dacă președintele Hollande este un prieten atât de bun al României, ar trebui să susțină deschis aderarea României la Schengen cu aeroporturile și porturile în prima fază. Iohannis ar putea juca mai apăsat, cu atât mai mult cu cât, în această chestiune, România are mai mulți susținători, inclusiv Comisia, decât adversari. La București nu am avut parte de un angajament din partea lui Hollande. Poate joacă mai bine la Bratislava.