Rebeliunea legionară și pogromul de la București. Straturi narative (I)

Puțini sunt cei care nu au auzit de re­be­li­u­nea legionară din ianuarie 1941. Subiectul se învață la școală și este sursă de ins­pi­ra­ție pentru legende urbane și producții de cultură populară (mă refer, desigur, în primul rând, la filmele lui Sergiu Ni­co­la­es­cu - Un comisar acuză, Re­vanșa și altele). Chiar și astăzi, în fiecare lună, dacă nu mai des, presa ge­ne­ra­listă sau televiziunile de­di­că Mișcării Legionare ar­ti­co­le neutre, elogioase sau cri­tice. În plus, se observă o re­surgență a grupărilor neo­legionare, foarte vocale în toate mediile, în special pe Internet.

Dar bombardamentul informațional nu pro­duce neapărat cunoaștere. „Zgomotul“ informațional din ultima vreme aduce puțină valoare adăugată la ceea ce știm deja din surse serioase. În schimb, pro­voa­că multă dezinformare și consolidează ste­reotipuri, distorsiuni, lecturi primite și col­portaje lipsite de probe.

Lipsa unei cărţi temeinice despre rebeliunea legionară

În ultimii ani, au fost publicate lucrări im­portante despre Mișcarea Legionară, sem­nate de Armin Heinen, Roland Clark, Va­len­tin Săndulescu, Mihai Chioveanu, Ott­mar Trașcă, Oliver Schmitt, Jean An­cel, Ra­du Ioanid și alții. Totuși, puțin din lu­crările academice serioase, elaborate du­pă studiu sistematic, este asimilat în repre­zentările publice. În schimb, o cohortă de autori de lucrări discutabile, vulga­ri­za­toa­re sau apologetice, care sunt preferații edi­turilor de mâna a doua și ai televiziunilor, dau tonul în discursul public.

Pe tema rebeliunii legionare s-a scris, pa­ra­doxal, puțin, în ciuda interesului public major. În perioada comunistă, tema era re­zervată istoricilor oficiali, care au primit acces preferențial la documente și și-au acor­dat scriitura la ideologia vremii. Pen­tru multă vreme, singurele lucrări dis­po­nibile au fost cele semnate de Mihai Fătu, Ion Spălățelu (Garda de Fier: organizație teroristă de tip fascist, 1971) și Aurică Simion (Regimul politic din România în pe­rioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, 1976). Aceștia au fost sursa multora din­tre distorsiunile și stereotipurile care au supraviețuit după 1989. Valurile de lu­crări panegirice prolegionare sau proan­to­nesciene, scrise în exil sau după 1989, au adăugat alte straturi de neînțelegeri.

După 1989, accesul la documente esențiale despre Mișcarea Legionară și rebeliunea din 1941 nu a fost asigurat imediat. SRI a păstrat o vreme dosarele produse de Se­cu­ri­tate pe numele activiștilor legionari, pre­cum și dosarele proceselor organizate îm­po­triva legionarilor în timpul regimului an­tonescian și al celui comunist. Multe dintre acestea au fost clasificate ca fiind de siguranță națională și au fost dese­cre­ti­zate treptat abia după intrarea în func­țiu­ne a CNSAS. De exemplu, cele 76 de vo­lu­me ale procesului lotului principal de li­deri legionari care au participat la rebe­li­une, în frunte cu Horia Sima, care a avut loc în iunie 1941, au fost con­siderate de siguranță na­țională până în 2002, când au fost preluate de CNSAS, unde sunt acum accesibile la sala de lectură (dar nu au fost solicitate prea des). Alte dosare au fost desecretizate chiar mai târziu. Dosare importante privind rebeliunea sunt la Pitești, la Arhivele Mi­li­ta­re, unde este greu de ajuns. În fine, nu­meroase documente privind Mișcarea Le­gionară și rebeliunea se află la Arhivele Naționale și Ministerul de Externe, unde sunt mai ușor de accesat.

Nu doar accesul uneori dificil la do­cu­mente constituie o problemă, ci și can­titatea imensă de informații disponibile ce trebuie procesate, din arhivele românești, germane, americane etc. Deocamdată, ni­ciun istoric nu a făcut cercetări siste­ma­tice pe tema rebeliunii în toate arhivele men­ționate (lucru ce se poate constata cu ajutorul paginilor de consultare a do­sa­relor de arhivă și a aparatului critic din stu­diile publicate).

Așa se face că nu avem încă o carte te­meinică despre rebeliunea legionară. Lu­cruri esențiale privind desfășurarea eve­ni­mentelor nu au fost clarificate.

De exemplu, nu este clar, dincolo de orice dubiu, dacă rebeliunea a fost planificată ca o lovitură de stat, așa cum au stabilit rechizitoriul și actul de acuzare din pro­cesul lotului principal de legionari acuzați pentru rebeliune, organizat de regimul An­tonescu. Procurorii militari au afirmat că „n-a fost vorba de o mișcare spontană legionară, ci de o acțiune pregătită și co­mandată în vederea răsturnării regi­mu­lui legal din țară prin masări de grupuri legionare înarmate în Capitală și în di­feritele orașe ale țării“. Narațiunea pri­vind rebeliunea, canonizată de propa­gan­dă și de limbajul judiciar, a fost unul din­tre principalele discursuri legitimante ale dictaturii antonesciene.

Întrucâtva, discursul istoriografic a fost in­fluențat de versiunea asupra eve­ni­men­te­lor impusă de regimul Antonescu. Istoricii comuniști au continuat să afirme că vio­lențele din ianuarie 1941 au fost rezultatul unei tentative de lovitură de stat, pusă la cale de Sima. În filmul Revanșa, planul loviturii de stat, scris pe hârtie, a fost des­coperit într-un seif de un agent al Si­gu­ranței și adus la cunoștința lui Antonescu. În realitate, un astfel de plan bine pus la punct și încă transcris pe hârtie nu a exis­tat. Dovezile invocate de istorici pentru a demonstra premeditarea și organizarea lo­viturii de stat sunt, până astăzi, circum­stanțiale. Liderii legionari au protestat, în toate scrierile memorialistice, față de uti­li­zarea termenului de „rebeliune“ și l-au acu­zat pe Ion Antonescu de lovitură de stat.

Escaladarea luptei pentru putere

Mai corect ar fi, pe baza documentelor pe care le avem până acum, să vorbim despre o escaladare a luptei pentru putere între Ion Antonescu și legionari. Relațiile dintre partenerii la guvernare s-au deteriorat tot mai tare în cele peste trei luni de coa­bi­tare, iar confruntarea era inevitabilă. Am­bele părți își doreau să exercite singure pu­te­rea și căutau modalități de a obține con­trolul total, cu minimum de pierderi, în fața opiniei publice din România și a Ger­maniei hitleriste.

Relațiile dintre Ion Antonescu și Mișcare s-au tensionat, cu precădere, după asa­sinatele comise de legionari în no­iem­brie 1940 (executarea, la închisoarea Jila­va, a 64 de foști demnitari ai regimului car­list, precum și uciderea istoricului Ni­colae Iorga și a economistului Virgil Mad­gearu), după desființarea poliției legionare și a instituției comisarilor de românizare (ca­re erau principalele instrumente de te­roare ale legionarilor și de îmbogățire din bu­nurile evreiești) și demiterea unor mi­niștri legionari (ministrul de Externe Mi­hail Sturdza și ministrul de Interne Cons­tantin Petrovicescu) și a prefecților numiți de Mișcare. Asasinarea unui ofițer german de către un cetățean grec despre care au­toritățile au spus că era agent englez a în­cărcat și mai tare atmosfera, Antonescu și legionarii acuzându-se reciproc de in­com­petență și complicitate.

Escaladarea s-a produs ca urmare a unei succesiuni foarte rapide de mutări pe care le-au făcut pe tabla de șah a puterii An­to­nescu și legionarii. Înlocuirea din funcție, la ordinul lui Antonescu, a unor demnitari legionari a provocat protestul legionarilor. Momentul cheie a fost luni, 20 ianuarie, când Horia Sima a ordonat mai multor or­ganizații din cadrul Legiunii declanșarea unei manifestații de protest. Astfel, „Răz­leții”, „Vestitorii”, „Ajutorul Legionar” și „Centrul Studențesc” au fost convocați în Piața Universității, iar Corpul Muncitoresc Legionar a fost mobilizat la sediul din str. Roma, iar apoi în piață. De la statuia lui Mi­hai Viteazu, protestatarii au manifestat până în fața Președinției Consiliului de Mi­niștri. În timpul protestului s-a scandat și în favoarea și împotriva generalului An­to­nescu. S-a cerut guvern exclusiv legionar și „Moarte jidanilor!”.

Sima a povestit, mai târziu, în memorii (fi­ind confirmat și de alți legionari care au lăsat amintiri scrise), că manifestația din 20 ianuarie a fost ultima acțiune unitară a Mișcării în care a fost implicat ca decident și că protestele de stradă nu erau un act deschis de ostilitate împotriva lui An­to­nes­cu, ci mai mult o demonstrație de forță pen­tru delimitarea zonei publice și ins­ti­tuționale aflate sub controlul legionar. An­tonescu a știut să se folosească de mo­ment pentru a tranșa lupta pentru putere.

În cursul nopții și a doua zi, au urmat ma­ni­festații, în ecou, în alte orașe din țară. A do­­ua zi, legionarii din București și în mul­te orașe din restul țării au preluat con­tro­lul asupra unor instituții. S-au înregistrat pri­me­le schimburi de focuri. Urmărind atent cronologia, se poate observa că, în te­ri­to­riu, în câteva localități, au fost făcuți pași spre escaladare mai rapid decât la Bu­cu­re­ști.

Aici trebuie făcute câteva precizări. Miș­ca­rea Legionară se definea, îndeosebi după preluarea conducerii de către Sima, ca mișcare revoluționară, care avea nevoie să dețină întreaga putere politică pentru a produce o transformare profundă, refon­da­toare, începând cu purificarea etnică a României și „rezolvarea“ problemei evre­iești. Ilustrativ, un lider legionar afirma următoarele într-o scrisoare trimisă în octombrie 1940 Consiliului de Miniștri: „Ordine, ordine nouă nu se poate stabili până când revoluția n-a ajuns la capăt. Ea nu poate fi oprită la jumătate de drum. Revoluția se oprește când și-a atins scopul final: a stăpâni“. Considerând că sursa răului era puterea bicefală, autorul scrisorii afirma că legionarii trebuie să se retragă din guvern ori Mișcarea se va ra­dicaliza și va trece peste guvern, peste orice piedică.

Mișcarea Legionară nu era un monolit. Nu a fost niciodată o structură compactă, uni­formă și cu atât mai puțin după moartea lui C.Z. Codreanu, când autoritatea cen­trului s-a diminuat. Era o organizație fas­cistă totalitară, în care centralizarea și ie­rarhia, loialitatea oarbă și disciplina, cons­pirativitatea și secretomania, mesianismul revoluționar și intransigența ideologică jucau, într-adevăr, un rol esențial. Pe de altă parte, se baza într-o mare măsură pe fer­voare revoluționară și inițiativă de jos. Mesianismul palingenetic al Legiunii, naționalismul extremist și antisemitismul suscitau permanent radicalismul. Com­pe­tiția pentru putere în interiorul Mișcării se manifesta ca o competiție de soluții și grupări extremiste, una mai radicală decât cealaltă. În Legiune fost creată nu doar o structură ierarhică, ci și o pletoră de sub­organizații, cu conducere aparte și or­ga­ni­zare autonomă (Corpul Muncitoresc Le­gionar, Corpul Studenților Legionari, Cor­pul Răzleților, Corpul Spărgătorilor de Fronturi, Frățiile de Cruce, fiecare cu sub­diviziuni și organizații distribuite pe lo­calități, instituții etc.). Știm încă de la Han­nah Arendt că această proliferare organi­za­țională este tipic totalitară. Funcționând, în cea mai mare parte a timpului, în con­di­ții de clandestinitate, suborganizațiile le­gionare au acționat adesea autonom, fără să știe unele de altele. Prin intermediul lor, liderul a controlat Mișcarea și a dat spre îndeplinire misiuni speciale.

În paranteză fie spus, iată motive supli­mentare pentru care adevărul este greu de stabilit astăzi. Fiecare dintre grupările Miș­cării Legionare – și sunt multe – a lă­sat versiuni asupra evenimentelor, care sunt, adesea, contradictorii și greu de con­ciliat. Cultura politică legionară, bazată pe minciună totalitară, pe secretomanie și deprinsă cu disimularea în condiții de clandestinitate, a făcut ca aceia care au lăsat mărturii, forțat sau voluntar, să fie în stare să emită narațiuni succesive dife­ri­te. Astfel, efectul Rashomon se creează nu doar prin cacofonia provocată de măr­tu­riile contradictorii ale diferiților partici­pan­ți la evenimente, în funcție de gru­parea din care făcea parte, ci prin dis­to­nanța mărturiilor aceleiași persoane, făcu­te de-a lungul timpului, în diferite con­texte, constrâns sau nu.

Competiția radicalismelor

Dinamica radicalismelor în interiorul Mi­ș­cării Legionare a creat o permanentă pre­siune asupra conducerii și a pus-o în situa­ția să gestioneze adesea acțiuni al căror ex­tremism depășea linia oficială. S-a văzut acest lucru cel mai bine în timpul guver­nării legionare, iar rebeliunea a fost rezul­tatul unei astfel de dinamici. Coabitarea cu Antonescu era văzută de radicalii din Mișcare ca un mare compromis și ca o pie­dică în calea îndeplinirii agendei legio­na­re. Sima, un dur el însuși, principalul res­ponsabil pentru accentuarea caracterului extremist și terorist al Mișcării, a adoptat o linie de hardliner pentru a-și ține aproa­pe grosul Legiunii. Cu toate acestea, avea mari dificultăți în a menține o direcție pen­tru că numeroase voci din Mișcare ce­reau virulent o poziționare și mai dură. Do­uă erau subiectele cele mai fierbinți: re­lațiile cu Antonescu și politica antie­vre­iască. Radicalii nu acceptau coabitarea și nici gradualismul în politica antisemită im­pus de Antonescu guvernului, din care Sima făcea parte. Comandantul legionar a tolerat un veritabil asalt al legionarilor, deveniți oficiali ai statului, asupra co­mu­nităților evreiești din țară. Astfel, au fost posibile asasinate, jafuri la scară mare, extorcări, măsuri punitive de toate felu­ri­le, care, pe ansamblu, s-au soldat cu ins­taurarea unei stări de teroare în rândurile adversarilor Legiunii și în comunitatea evre­iască. Memoriile disperate trimise de Wilhelm Filderman, președintele Federa­ției Uniunilor Comunităților Evreiești, cuprindeau liste nesfârșite de abuzuri și crime ale legionarilor.

Imagine din timpul rebeliunii legionare (foto: CNSAS)

Așa cum se știe, în timpul violențelor din ia­nuarie, generalul Antonescu a stat o vre­me în expectativă. În București, nu existau multe trupe și nu era clar dacă Hit­ler îl sprijină. Pe străzile Bucureștiului ie­șiseră sute de mii de oameni, care fie par­ticipau la evenimente, fie așteptau să vadă încotro înclină balanța. Nici sprijinul arma­tei nu era totalmente sigur, mai ales că legionarii făceau apeluri disperate la mili­tari să treacă de partea revoluției legio­na­re. „Mulți din armată erau legionari, nu numai tineret, dar chiar ofițeri superiori și generali“, declara Antonescu la pro­ce­sul din 1946. Totuși, documentele din ar­hivele militare arată că Antonescu a fost în contact permanent cu marile unități ale armatei și a comunicat intens pe linia Ma­relui Stat Major, fiind în măsură să mo­bilizeze, la momentul potrivit, forțe im­por­tante în apărarea sa.

Abia după ce Hitler s-a manifestat clar de partea lui Antonescu, în seara zilei de 22 ianuarie, a trecut conducătorul statului la ac­țiune armată decisivă împotriva le­gio­narilor. Confruntări mai violente au avut loc la Cazarma Gardienilor Publici, la se­diul legionar din str. Roma, la Prefectura Poliției Capitalei și la alte câteva sedii legionare sau clădiri în care s-au baricadat grupe de sacrificiu. În scurt timp, situația a fost pacificată pe cuprinsul întregii țări.

O parte dintre liderii legionari au încercat să evite confruntarea cu Antonescu. Aceș­tia i-au cerut generalului prin apeluri ti­părite să se concentreze asupra dușma­nu­lui comun: evreii.

Ocultarea pogromului de la București

Și astfel ajungem la o altă distorsiune în reprezentarea evenimentelor din ianuarie 1941, care își are originea tot în discursul antonescian: ocultarea pogromului de la Bu­curești. Așa cum știm astăzi foarte bi­ne, în paralel cu rebeliunea, legionarii au declanșat, în mai multe cartiere, ample ope­rațiuni împotriva evreilor, care au cul­minat cu torturi și crime. Cel mai mare ma­sacru a fost comis în pădurea Jilava, un­de au fost executați în jur de 90 de evrei.

Despre pogromul din București și ma­sacrul de la Jilava, autoritățile anto­nes­cie­ne abia de au vorbit, impunând o mini­ma­lizare a subiectului care va avea efecte pe termen lung. În timpul procesului lotului principal al liderilor legionari, expunerea acuzării a menționat mai multe acțiuni întreprinse de legionari pentru obținerea puterii – proteste publice, incitare la de­zor­­dine, atacarea instituțiilor statului, re­zistența armată – și, la urmă, a pomenit de „intimidarea locuitorilor, asasinate în masă, incendii“.

În această formulă generală, vagă, se făcea trimitere la pogromul de la București. Așadar, crimele împotriva evreilor erau des­crise ca având un rol instrumental în acțiunea armată a legionarilor de obținere a puterii.

Pregătindu-se să intre în război alături de Germania nazistă și să radicalizeze politica de stat împotriva evreilor, regimul An­to­nescu a trecut în plan secund crimele an­ti­semite ale legionarilor. În actul de acuzare de la procesul lui Horia Sima și al celor­lalți, nu se insistă pe asasinarea evreilor în București și pădurea Jilava. Este citat un comunicat cu numărul victimelor, care spunea că „din totalul de 490 de răniți și morți, 346 sunt români, iar 144 evrei“, fă­cându-se precizarea că „toți evreii morți (118) au fost asasinați de le­gio­nari“. Au fost amintite, în schimb, câteva abuzuri, jafuri și crime anterioare, comise împotriva evreilor în timpul guvernării legionare. Simptomatic, raportul Jandar­me­riei despre rebeliune, inclus în docu­mentația anchetei, se ferește, de aseme­nea, să pomenească etnia evreiască a vic­timelor. Raportul spune că „au fost de­vas­tate și jefuite 579 de magazine comer­ciale“ și că „în pădurea Jilava, la Abator și în diferite cartiere mărginașe au fost găsite cadavre complect desfigurate; na­sul, gura, urechile și organele genitale tăiate“. Abia în altă parte a fost relatat succint masacrul din pădurea Jilava: „În zorii zilei (de 21 ianuarie 1941 n.a.), pe teritoriul comunelor Jilava și Regele Fer­dinand sunt aduși din București cu au­to­camioanele un număr de 91 de evrei, din­tre cari 88 sunt executați prin împușcare și apoi prădați de veștminte. Autorii au fost prinși ulterior și înaintați Tribu­na­lului Militar al Capitalei“.

(Va urma)