Franța, obsesia „Europe-puissance“ și România

Chiar dacă reuniunea europeană la nivel înalt de la Bratislava a fost doar informală și de etapă, totuși a lăsat să se întrevadă ce va însemna o Uniune Europeană post-Brexit sau, cel puțin, pla­nurile celor care dau ori­entările UE. Pentru Paris, în ciuda îngrijorărilor ex­pri­mate de președintele Fran­çois Hollande cu privire la criza existențială euro­pea­nă, Uniunea traversează un moment istoric propice re­fondării prin relansarea unor proiecte blocate până de curând de Marea Bri­ta­nie. Dacă drumul de urmat în materie de politică economică separă încă Parisul de Berlin, cele două capitale se regăsesc pe te­mele formării unui nucleu dur al UE (care va cuprinde între 6 și 19 țări membre) și ale chestiunii autonomiei strategice a aces­tuia. Deja, pe 27 iunie, miniștrii de Ex­ter­ne francez și german semnau un do­cu­ment comun (O Europă puternică într-o lu­­me nesigură) prin care se declarau în fa­voarea constituirii unui nucleu dur cen­trat pe cuplul Paris-Berlin, cu o politică ex­ternă și de securitate integrată. La scurt timp, pe 23 august, miniștrii de Interne fran­cez și german anunțau și o politică co­mună în materie de securitate internă și de control al frontierelor și crearea unui nou instrument comunitar – Agenția Eu­ro­­peană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă. În sfârșit, pe 11 sep­tem­brie, miniștrii Apărării francez și german înaintau Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Se­cu­ritate, Federica Mogherini, un document de 12 pagini, în care sunt expuși pașii de ur­mat pentru o apărare comună euro­pea­nă, complementară cu NATO, dar auto­no­mă. Sunt menționate constituirea unui car­­tier general permanent european, a unor forțe de reacție europene, obținerea unor capacități de transport strategic la ni­vel european, capacități satelitare eu­ro­pe­ne și, ceea ce este și mai important, ini­ție­rea unui complex militar industrial eu­ro­pean, prin facilitarea apro­pierii între grupurile indus­triale europene în do­me­niul apărării, crearea unui instrument financiar de sus­ținere a cercetării în ma­terie de industrie mi­li­tară europeană și acordarea de facilități fiscale pentru com­paniile implicate în fa­bri­carea de com­ponente pen­tru industria militară.

Cât despre orientarea politică a apărării eu­ropene, nu este niciun secret că, pentru Pa­ris, este inacceptabil ca o putere ex­tra­europeană (SUA) să joace un rol mai im­portant decât europenii în apărarea con­ti­nentului, iar părți esențiale ale sistemului de apărare pe continent (scutul antira­che­tă) să se afle sub control politic american. Dacă dorim să înțelegem poziția franceză în acest dosar, trebuie să ne oprim asupra viziunii pe care elitele de la Paris o au cu privire la Uniunea Europeană: multi­pli­ca­tor de putere. Or, pentru ca Uniunea să fie un veritabil multiplicator de putere pen­tru Paris, sunt necesare două condiții: so­lidaritatea Berlinului, simplificarea de­ci­ziei la nivel comunitar și reducerea influ­enței americane pe continent. Nu trebuie neglijat faptul că Franța, spre deosebire de alte state europene, are, alături de un ori­zont european, și un orizont de putere ex­traeuropean (Francofonie, teritorii de peste mări), iar acest lucru o face să fie adepta unei lumi multipolare. Aici stă și explicația apropierilor tactice cu Moscova. În noul sistem internațional, alianțele au geometrii variabile. Acest lucru este vala­bil și în interiorul UE: inițiativele fran­co-germane ne-au arătat că Brexit-ul nu va însemna înlocuirea cuplului franco-ger­man cu o trilaterală Paris-Berlin-Roma. Rea­­litate dureroasă pentru premierul Ren­zi, care a refuzat să ia parte la conferința de presă de la finalul Summit-ului de la Bratislava alături de președintele Hollande și cancelara Merkel. Poate merita amintit ceea ce Helmut Schmidt i-a spus încă din 1984 președintelui italian Francesco Cos­siga: „Fără un raport special între Franța și Germania, nu vom construi niciodată Europa. Înțeleg că voi puteți fi geloși, dar nu există alternativă“.

A doua chestiune post-Brexit pentru Paris este legată de ocuparea locului lăsat liber de Marea Britanie. Amintesc, în această privință, cele 14 posturi la cabinetele co­mi­sarilor europeni ocupate încă de bri­ta­nici, din care doi șefi de cabinet și trei ad­juncți de șefi de cabinet. Totodată, bri­ta­ni­cii vor elibera președinţia a două comisii eu­roparlamentare foarte importante pen­tru Paris, cea a libertăților civile și a pieței interne, dar și câteva sute de posturi de experți (vectori importanți de influență) în toate instituțiile comunitare.

Crearea unor noi instrumente de co­ope­rare pune pentru Paris și problema întă­ri­rii rolului orașului Strasbourg în peisajul ca­pitalelor europene – construirea unui nou cartier european (favorizată și de aglo­merarea Bruxellesului), iar propunerea ins­talării la Strasbourg a unui eventual par­lament al zonei euro se află deja pe agenda diplomației franceze.

În această viziune sofisticată a Parisului unde se afla România? Este clar că Ro­mâ­nia nu se va afla, cel puțin în viitorul apropiat, în cele trei cercuri ale integrării aprofundate europene: apărare și politică externă, spațiul de liberă circulație Schen­gen (este comod să îți declari sprijinul pentru România, în condițiile în care extinderea spațiului Schengen nu este la ordinea zilei...) și zona euro. Singurele do­menii de interes ale Parisului în România sunt cooperarea economică (piața este în­că importantă, de 19 milioane de con­su­matori) și francofonia (o carte pe care România nu o folosește din plin). Cât des­pre voința Bucureștiului de a juca vreun rol în UE și de a deveni interesant în pro­iectele franceze, Parisul nu își face nicio iluzie: România este un actor european ie­șit de timpuriu la pensie.